În ianuarie 1990, actorul Victor Rebengiuc apãrea, în direct, la Televiziunea Românã Liberã (denumire-nonsens, atunci ca şi acum), cu un sul de hârtie igienicã pe care-l trântea pe masã.

În urma întâlnirii din 2007, la Leipzig, a miniştrilor responsabili cu dezvoltarea urbanã şi coeziunea teritorialã, a rezultat o chartã având ca temã “Oraşele europene durabile”.

Comentariu pe Internet, la o ştire privind un nou „succes” al unui notoriu „om de afaceri” cu nume aviar: „la fiecare ştire de acest gen ruşinea şi furia îmi dau târcoale; o ţară spartă, condusă de mafioţi şi curve cu acte (...)”.

În ţara asta se întâmplă nişte lucruri atât de revoltătoare, într-un număr atât de mare şi cu o frecvenţă atât de ridicată, încât mi se par aiuritoare îndemnurile la calm şi răbdare, iertare şi iubire.

În ultima vreme i-am găsit numai cusururi premierului Boc. Lumea care-l “adoră” crede că am ceva cu el sau că sunt “invidios” pe “realizările lui”. Drept urmare, m-am gândit să-i găsesc şi câteva “împliniri”, mai ales că românii încep “să simtă” că lucrurile merg în direcţia bună.

Trăim, evident, într-o societate care se descompune. Oraşele au ajuns simple mahalale, iar satele, mahalale anexă.

Este ştiut că orice criză economică şi financiară are efecte de neocolit pentru toate segmentele vieţii sociale.

În epoca “socialismului victorios”, personalizarea oraşului însemna, pentru mulţi edili-şefi, să aibă şi ei un pietonal, chiar dacă în unele localităţi se reducea la interzicerea circulaţiei auto la sfârşit de săptămână. Imediat după evenimentele din 1989, interesul s-a axat pe găsirea celei mai reprezentative exprimări grafice a singularităţii localităţii prin steaua sa.