Omul nepotrivit la locul nepotrivit

Comentariu pe Internet, la o ştire privind un nou „succes” al unui notoriu „om de afaceri” cu nume aviar: „la fiecare ştire de acest gen ruşinea şi furia îmi dau târcoale; o ţară spartă, condusă de mafioţi şi curve cu acte (...)”.

De ce „om de afaceri” cu ghilimele? Pentru că, după ani de entuziasm pro-capitalist (înainte de ’89), am renunţat la speranţa într-o viaţă civilizată, într-o Românie capitalistă.

 

Prin om de afaceri, eu înţelegeam un ins tobă de ştiinţa economiei, managementului şi marketingului, preocupat de crearea de profit prin producerea de bunuri şi servicii tot mai performante şi utile societăţii, aflat într-o relaţie mutuală de respect şi interese cu angajaţii lui şi cu mediul social. Când am văzut ce haită a năvălit pe averea publică imediat după fuga lui Ceauşescu, m-am lămurit că, la 22 decembrie, săriserăm din lac în puţ şi cam atât. Mai trăgeam nădejde totuşi că prin alte părţi or fi existând businessmenii competenţi şi oneşti despre care citisem (sau visasem?) eu. Evenimentele din ultimii ani m-au lecuit 100%.

 

Cinismul grosier al bancherilor - occidentali sau români - şmecheriile de care se folosesc pentru a-şi atrage clienţi pe care apoi să-i lase în izmene, în timp ce ei îşi trag venituri impardonabile, toate astea au pus capac încrederii mele în eficienţa şi corectitudinea sistemului capitalist, al cărui „sânge” sunt băncile. Oamenii fostului PCR (turnători, bişniţari, miliţieni, securişti, activişti de partid) au ajuns „oamenii de afaceri” ai României nu prin „întinarea nobilelor idealuri ale capitalismului”, ci pentru că, pur şi simplu, acesta este profilul standard al afaceristului de succes. Un individ cu o educaţie mai mult sau mai puţin precară, cu o moralitate la nivelul genunchiului broaştei (altfel nu rezistă pe piaţă) şi gata, oricând, să calce pe cadavrele concurenţei pentru a-i fi lui bine.

 

 Proprietatea privată şi competiţia sunt motoarele capitalismului, clamează apologeţii. Da, într-adevăr, câtă vreme te afli pe val, afacerile merg strună, banii curg şi vezi lumea în roz, eşti gata să te iei de piept cu Dumnezeu întru apărarea sistemului. De cum intervine o scădere dramatică a veniturilor, poate chiar un faliment, iar lumea începe să pară cenuşie, duhnind a picioare nespălate şi urlând a manea, vajnicul apărător al capitalismului se schimbă repejor în propria sa viceversă. Cel mai trist nu e că această formă de organizare social-economică are hibe majore. La urma urmelor, când un lucru merge prost, el poate fi îmbunătăţit. Ce te faci însă când alternativa la capitalism e deja compromisă?

 

 Noi am experimentat suficient socialismul ca să ştim că nu este o soluţie viabilă pentru că, la fel ca şi capitalismul, exclude moralitatea şi adevăratele elite. Activistul de partid comunist era la fel de dăunător societăţii pe cât este aşa-zisul om de afaceri de succes din prezent. Ambii, selectaţi din rândurile indivizilor fără ambiţii profesionale, culturale sau ideologice, obsedaţi doar de bani şi putere, dispuşi la orice compromis, cât de jegos, numai să parvină şi să se menţină pe val. Suntem, de când ne ştim, „o ţară spartă, condusă de mafioţi şi curve cu acte”. Socialismul nu ne-a făcut mai buni, capitalismul nici atâta.

 

 Orgoliul ranchiunos al imbecilului cu carnet roşu „în buzunarul din dreptul inimii”, fericit că intelectualul trăieşte la fel de prost ca şi el, nu era o împlinire civică, după cum orgoliul satisfăcut al semidoctului „de afaceri”, rânjind la intelectualul care trăieşte mult mai prost ca el, este chiar o crimă civică. Teoreticienii bat câmpii de mult pe tema „celei de-a treia căi”, nici socialistă, nici capitalistă, care ar putea pune lumea pe un făgaş normal.

 

Chiar nu înţeleg ce-o fi atât de complicat, de vreme ce există, de când lumea, un răspuns deplin: „Omul potrivit la locul potrivit”. Ciobanul la oi, necalificatul la lopată, ţăranul pe câmp, strungarul la strung, inginerul la computer, medicul la spital şi profesorul la catedră. Lipseşte ceva? A, omul de afaceri? La ce mi-ar folosi un individ preocupat doar de şmecherii care să-i aducă lui bani şi influenţă pe socoteala altora? Omul politic? Idem!

 

Faceţi un exerciţiu de meditaţie şi veţi descoperi că, de fapt, ceea ce (teoretic) „produc” aceste categorii de cetăţeni, anume eficienţa muncii şi continua îmbunătăţire a legislaţiei, se poate rezolva, simplu şi durabil, prin educaţie. Din păcate, educaţia (şi aliata ei, cultura) sunt tratate - de capitalişti şi de comunişti deopotrivă- cu frică şi ură. Tocmai am explicat mai sus de ce.