Cine conduce politica monetară în România

Cine conduce politica monetară în România
„Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească… parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”. E un citat din „Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă.

Încep și eu acest articol cu o idee asemănătoare: nu știu cum sunt conduse alte politici pe la noi, dar când mă gândesc cum este condusă politica monetară, îmi saltă inima de bucurie. Este bucuria că politica monetară nu a ajuns să fie condusă de un singur indicator. În mod cert nu este condusă de indicatorul produs intern brut (PIB) potențial, cum cred unii economiști.

Au mai existat astfel de exagerări și în trecut. Numai că acelea plecau de la niște idei și demonstrații care au fost răsplătite cu premiul Nobel: Lucas (1972) a aplicat ideea lui Muth referitoare la anticipațiile raționale în macroeconomie; Sargent și Wallace (1976) au emis teorema impotenței politicilor; Kydland și Prescott (1977) au arătat de ce e mai bine ca politica monetară să fie condusă pe bază de reguli, nu discreţionar.

Pornind de la aceste teorii s-au găsit unii economiști care au spus că în virtutea anticipațiilor raționale politicile macroeconomice sunt impotente și, în consecință, bancherii centrali și economiștii din ministerele de finanțe nu au job-uri reale și ar trebui să plece acasă.

S-au găsit și unii care să spună că dacă politica monetară trebuie condusă după reguli, atunci putem scrie codurile pentru regula respectivă și să lăsăm computerelor sarcina de a schimba rata de politică monetară pe baza regulii, lăsându-i pe bancherii centrali să plece acasă, căci nu mai există rațiune pentru meseria lor.

Aceste exagerări, deși par ca venind din timpuri îndepărtate, sunt totuși mai recente decât exagerarea referitoare la rolul PIB potențial, care a fost făcută inițial imediat după 1968. Ideea de producție potențială a apărut prima dată la Keynes în "Teoria generală" (Capitolul III: The principle of effective demand).

Ea a fost înțeleasă ca un nivel maxim pe care în mod logic l-ar putea atinge producția. Această înțelegere este total diferită de cea rezultată din ideea de nivel natural al producției care rezultă din ceea ce Friedman (1968, p. 8), pornind de la rata naturală a dobânzii, definită de Wicksell (1898) a definit “rata seculară‚ normală” a salariilor, pe care a utilizat-o pentru a defini „rata naturală a șomajului”.

PIB potential nu este un concept keynesist. El este un concept care se referă la nivelul natural al producției, adică la nivelul sustenabil pe termen lung, concept care a desființat ideea keynesistă că poți utiliza pe termen lung politica monetară pentru a reduce șomajul.

Imediat după ce Friedman a scris despre rata naturală a șomajului au apărut și întrebările pline de îndoieli ale keynesiștilor, despre nivelul său. Friedman a răspuns că nu trebuie neapărat măsurat și că important este că există. Cu alte cuvinte, le-a răspuns că dacă există îl poți ignora, dar nu poți evita consecințele care apar dacă producția diferă sistematic de acel nivel. 

În timp, conceptul lui Friedman despre producția potențială a prins și a devenit unul important în teoria neo-keynesistă. În prezent, acest concept, care se referă la o mărime neobservabilă, ca și rata naturală a dobânzii, de la care s-a inspirat, este estimat prin diverse tehnici specifice și utilizat ca unul din elementele modelării structurii economiei.

Este adevărat că rezultatele estimărilor referitoare la PIB potențial diferă de la instituție la instituție în primul rând în funcție de scopurile analizelor și  de tehnicile econometrice utilizate. De exemplu, BNR, ca și alte bănci centrale, estimează PIB potențial în acord cu obiectivul său principal- stabilitatea prețurilor – și din acest motiv ia în calcul și inflația.

Estimările diferă, de asemenea, în funcție de tehnicile econometrice utilizate. Unele estimări se bazează pe modele dinamice stochastice de echilibru general, altele se bazează pe modele semistructurale, iar cele mai simple se bazează pe filtre statistice. În virtutea obectivelor diferite ale instituțiilor estimatoare și ale tehnicilor diferite de estimare, este ilogic să te aștepți la estimări identice sau chiar foarte apropiate.

Astfel, diferențe relativ mari între estimările nivelului PIB potențial sau cele ale gap-ului PIB apar în multe țări. Aceste diferențe între estimări ajung uneori la câteva puncte procentuale sau chiar la estimări de semne diferite. De exemplu, în Polonia, în anul 2012 a fost o diferență de semn între gap-ul estimat de banca centrală și cel estimat de Comisia Europeană, iar în anii 2013 și 2014, sunt diferențe de magnitudine între estimări, cele ale Comisiei Europene fiind de aproximativ două ori mai mici decât ale băncii centrale.

În cazul Cehiei, pentru anul 2015, estimarea gap-ului PIB făcută de banca centrală a fost de aproape cinci ori mai mare decât estimarea Comisiei Europene (sursa: "Inflation Report", NPP, November 2017, www.nbp.pl; Inflation Report, CNB, January 2018, www.cnb.cz; Autumn 2017 Economic Forecast, November 2017, https://ec.europe.eu.).

Oricât de diferite ar fi însă aceste rezultate – iar scopurile diferite și metodologiile diferite chiar pot avea ca efect rezultate diferite – este o exagerare să spui că politica monetară este condusă de nivelul potențial al PIB.

Cei care chiar se ocupă la nivel teoretic și practic de conducerea politicii monetare știu că lucrurile stau cu totul altfel, în speță că deviația PIB de la potențial este (doar) unul dintre factorii care condiționează rata inflației. Băncile centrale  sunt în general caracterizate de prudență și prevenție și  din acest motiv nu ar putea să absolutizeze rolul unui singur indicator, indiferent care ar fi acela.

Pe măsură ce politica monetară a devenit tot mai mult o știință bazată pe modelarea matematică, s-a creat un loc tot mai mare și tot mai important pentru judecată în procesul de conducere a acestei politici. Ceea ce fac modelele neo-keynesiste, în care atât ecuația ofertei cât și ecuația cererii are ca element important abaterea producției de la potențial (care este un substitut al costurilor marginale) este să informeze judecata despre structura economiei.

Aceasta nu este singura sursă de informare a judecății necesare în conducerea politicii monetare. Sunt mulți alți determinanți ai inflației și multe alte informări venite din surse alternative.

În cele din urmă, este judecata informată cea care conduce politica monetară, și nu un indicator, câteva zeci de indicatori sau sute de indicatori. Fără judecată, acești indicatori nu valorează nimic sau, dimpotrivă, fără a exersa o judecată corectă, unul dintre ei poate părea că este regele politicilor economice, conducându-le. 

Lucian CROITORU

consilier guvernator BNR

Comenteaza