Barbarul în cetate sau din amintirile unei cetăți posomorâte

Simțim astăzi în patria noastră o atmosferă apăsătoare provocată de acțiunile și de abuzul cinic și primitiv al coaliției de la guvernare. De fapt, România a devenit, de-a lungul ultimului deceniu, o cetate din ce în ce mai posomorâtă.

Crize, nevoi, turbulențe, spaime au populat cetatea noastră, care este țara noastră. Multe dintre acestea s-au petrecut când - asemenea lumii antice - au intrat barbarii sau „barbarul” în cetate. Năvalnici, zgomotoși, prădalnici, barbarii nu se pot adapta regulilor cetății. Întotdeauna caută să provoace, să dezbine, să răstoarne ordinea juridică și regulile colectivității întrucât „barbarul” nu poate să înțeleagă legea, este insurecțional pentru că el a crescut și s-a format la umbra fărădelegii. Fie a crescut pe lângă tureacul cizmei de milițian, abuziv și „șef de post”, fie s-a format după lecția loviturii cu capul în gură a mardeiașului laș și de duzină. De multe ori când le este frică devin  istericoși, fataliști sau se transformă în mod spontan în bărbați feminizați care plâng în palmă.

În jurul lui, „barbarul” dezvoltă un comportament și o gândire care nu și-au avut locul în cetate până atunci pentru că, după ce i-a virusat pe cei care i-au deschis porțile în cetate, contaminează apoi, o bună parte din locuitori. În esență, este vorba de victoria impertinenței asupra cumințeniei și rânduielii.

Înainte de a pătrunde în cetate, „barbarul” și-a zdrobit corabia de digulul cheiului portului. „Barbarul ”, după ce a fost ales președinte, s-a pus drept pârcălab al cetății și și-a numit dregători pe măsură: peste finanțe un inginer care a falimentat o mare uzină, peste afaceri străine pe unul specialist în numărarea voturilor, cu ascendențe în numerologia teologico-esoterică, peste școli a pus un dregător mereu încruntat de premiant ce a fost „nevoie mare”, fixat în teribilismul juvenil incurabil. A numit șef de servicii secrete de grabă asmuțitori și pe care, în cele din urmă, i-a scăpat din lesă. S-a înconjurat de subțirimi intelectuale pentru a-și depăși sau șlefui  condiția de barbar. Aceste subțirimi erau măcinate de vanități, erau profitori de prime și premieri, de tistii și rente și, în mod paradoxal, gustau cu plăcere vulgaritățile și deșuchielile pe care „barbarul” le emana în dialogurile cu bietele jurnaliste care îi puneau întrebări incomode. El este asemenea unui „barbar” de astăzi care, atunci când nu mai are cuvinte în fața jurnaliștilor, îi invită în closet, apucături luate din haznaua șefului de post de miliție. Se vede că domneala subțire și golăneala vulgară se atrag reciproc. Trebuie spus că „barbarul”, în sinea lui, îi disprețuia pe acești intelectuali și îi înjura vârtos în culise.

În domnia pe care a început să o guste cu voluptate încerca să imite corsarul care a ajuns un dinastic la Monaco, întrucât avea și „barbarul” gânduri ascunse dinastice. Își vroia progeniturile bogate și „promițătoare”, urmașe în cele ale politicii. O fiică notaria pe bani mulți afaceri, tranzacții economice, comerciale inspirate de stat, iar cealaltă progenitură, lansată pe direcția politicii ca europarlamentar fiind aleasă de o „curte” de ligăi și servitoare de partid, dorea să străpungă marea politică a continentului. Noi, românii, avem o memorie scurtă, dar mai ales perversă, și uităm de agramatismele fiicei europarlamentare, de penibilul situațiilor create atunci când respectiva lua cuvântul în forul european și ne îndreptăm acum toate proiectilele critice doar asupra gafelor prim ministrului de azi. Cât de inexplicabilă poate fi uitarea memorabilului „succesuri” al fiicei prezidențiale cu veleități dinastice, exprimare ce a contaminat involuntar vocabularul public.

„Barbarul” dinastic s-a înconjurat de o curte de vivandiere de partid, impostoare și venale, una dintre ele a ocupat locul de pupilă impertinentă și atotștiutoare. „Barbarul” promova un populism de cea mai joasă categorie derulat pe extreme, unul dinspre teoria paharului de whiskey cu gheață și un altul lătrător în care îi stigmatiza pe profesori că nu lucrează 8 ore pe zi precum dumnealui ... cu paharul. „Barbarul” trebuia să știe că atunci când hăhăia pe sănii la munte iarna și pe malul bălții vara, la sfârșit de săptămână de „efort” prezidențial, profesorii se pregăteau pentru lecțiile din săptămâna ce urma. Tot el transmitea în mod indirect injurii și jigniri la adresa școlii și dascălilor, venite din frustrările adânci de corigent și de certat cu cartea. Le-a spus în mod direct elevilor că nu trebuie să învețe ca să ajungă președinți de țară, servindu-le, ca o glumă proastă, propriul său exemplu de viață. „Barbarul” îmbăloșează școala și dăscălia impunând în spațiul public degradarea și manelizarea valorilor promovate întotdeauna de umanitate, și anume, instrucția și educația.

Atunci când nu plânge la confruntarea cu adevărul care îl incomodează, „barbarul” devine un macho în fața ziaristelor cărora le confiscă telefonul, așa cum soldații sovietici confiscau ceasuri de mână sau de buzunar în timpul răboiului. El s-a înconjurat de bazbuzuci și zapcii de partid care au monopolizat toată viața de stat, de ziariști remunerați cu burse și stipendii pentru cosmetizarea imaginii sale și pentru legitimarea gesturilor și acțiunilor sale. „Barbarul” avea gânduri tainice de a se căftăni ca boier și și-a tras moșie în Bărăgan, altfel spus s-a „împământenit”.

Azi, „barbarul” este înțelept nevoie mare, mai sfătos ca niciodată și priceput în toate treburile publice amușinând și la cetatea Basarabiei. Un alter ego al său a pătruns, în decembrie 2016, în cetate și încearcă să își facă din propria voință legea țării și să intre cu cizme de milițian în templul justiției. Acesta este ajutat de cei din templu ai căror strămoși au deschis odinioară porțile cetăților pentru intrarea barbarilor. Odată intrat, el nu vrea „să plece ca un prost” din cetatea posomorâtă de alți barbari, mânjită de dârele lăsate de aceștia.

În situația acestui succint exercițiu de memorie, ar trebui lansat un „proiect de țară”, și anume, „barbarii afară!”.