Alin Tișe: „Terapia taxelor și tăierilor. Renunțați să tăiați! Colectați!"

Obsesia țării, pare zilele astea: taxe, taxee, taxeee mai multe și tăieri, tăieri și iar tăieri mai mari… Zi de zi, ceas de ceas…
 

Despre această problemă discută întreaga nație, unii politicieni cu ochii umflați diabolizează pensionarii cu pensii “nesimțite” și funcționarii statului cu salarii “și mai nesimțite” - ca și cum aceștia nu ar fi avut la bază o lege care să permită asta. Ca și cum această lege a fost făcută de extratereștri, nicidecum de partidele actuale, care, acum, cu un mincinos “face lift” de partide europene vor să salveze țara.

Salvarea țării, oare de cine?! Culmea, tot de ele!
Ca și cum țara a ajuns în această situație din vina unor omuleți mici, cu capul mare și ochii umflați, mereu aceiași, care și-au schimbat scaunele puterii între ei timp de 35 de ani, fără acte, și veniți de pe altă planetă.

Am visat nopțile trecute fenomenul acesta de care spuneam că se discută -“taxe, taxe mărite“ și “tăieri, tăieri, tăieri“ - și se făcea, în vis, că cineva a început să îmi taie patul că era prea mare, să îmi taie din pasta de dinți, să îmi taie din pâine - într-o proporție mică, să îmi taie din… viață.
Și-apoi, în vis, au început să-mi taie din lumină, că oricum din cauza stresului nu pot dormi și aș putea sta mai mult în întuneric.

Au tăiat apa, întrucât mă pot adapta și la câte o picătură de apă la fel ca picătura de speranță, suficientă cât să mă spăl o dată pe lună.Au tăiat drumul spre locul de muncă pentru că cine dorește să facă naveta o poate face și pe jos.
Au tăiat din calendar, nu mai merităm să trăim 365 de zile pe an, doar 300, restul oricum erau neproductive.
Au tăiat cuvintele, pentru că oricum unii vorbesc nepermis de mult și unele vorbe te costă prea mult să le rostești.

Dându-și seama că cei mai mulți de frică nu vorbesc, au pus o taxă pe tăcere, pentru cei care înghit în sec.
În domeniul privat în același vis, au pus taxa de supraviețuire.
Pentru cei care stau și nu lucrează, o taxă de rușine.
Pentru copii, o taxă de viitor. Iar pe fiecare bătrân, o taxă de amintire.

Se vorbește de digitalizarea totală a instituțiilor, dar formularul se cere pe hârtie.
Se doresc reforme, dar cei cu putere vor să îi reformeze doar pe cei fără putere.
Ei acolo, sus, unde aerul este rarefiat - schimbă denumirile ministerelor ca și cum redenumirea unei prăpastii între ei și oameni transformă totul în pod.

Se spune că trebuie să strângem cureaua, să tăiem în carne vie.
Și văd în vis deja, cureaua lată de piele care e deja legată de gâtul celui de jos. Și mâna fină, care o strânge poartă ceas de 99.000 de euro.
Eu am decis să fac o “terapie a taxelor și tăierilor” ca să ajut majoritatea oamenilor docili, cuminți, tăcuți, plătitori, resemnați. Aceștia vor observa că țara aceasta nu e săracă. Ci jefuită. Nu avem deficit de bani. Avem excedent de hoție, impostură și nepăsare.
Țara nu e bolnavă. Doar trăiește cu perfuziile conectate la conturile lor.

Și dacă tot e la modă cuvântul „ajustare”, hai să ajustăm și noi ceva: adevărul.
Poate așa vom înțelege că nu pensia profesorului sau salariul unei asistente ruinează bugetul, ci milioanele necolectate care se evaporă fără urmă, într-o mocirlă fiscală îmbrăcată în cravată europeană.
Dar soluția? E atât de simplă: colectați taxele actuale!
Reformați colectorii actuali !
Atât.

Nu inventați taxe noi, nu stoarceți iar pe cei care deja plătesc până la ultima centimă.
Colectați ceea ce există întrucât gradul de colectare este o rușine fiscală.
E ca o rețea de apă spartă: statul varsă legi fiscale, dar banii se scurg prin crăpăturile toleranței, ale interesului neplății taxelor, ale „n-a fost control azi”, „e băiat de-al nostru”.
30-40% din economie e gri sau neagră.

Dar, în loc să luminăm această zonă, dăm cu lanterna în ochii celui cu fluturașul de salariu în mână.
Adică îl amendăm pe plătitorul cinstit pentru că încă mai e vizibil.
Nu e nevoie de alte taxe.
E nevoie de voință să strângem ce se risipește zilnic sub nasul nostru.
Nu e nevoie de reduceri de personal, decât excepțional în unele zone, ci de reducerea complicității.
Nu e nevoie să tăiem de jos, ci să începem să strângem de sus — de acolo de unde frauda fiscală e „optimizare fiscală”.

Dacă gradul de colectare ar crește măcar la media europeană, nu doar că nu ar mai trebui tăiat nimic, dar ar fi loc de investiții, educație reală, sănătate decentă.
Dar pentru asta ar trebui ca „prietenii” din business să plătească ce datorează.
Iar asta nu se poate, nu-i așa?
Mai ușor e să pui taxă pe răbdare.
Și acciză pe speranță.

În acest moment, când în vis mi-a apărut soluția, din păcate… m-am trezit.
(Acesta este un text de opinie. Fără pretenții de adevăr absolut. Vă rog să îl citiți ca atare.)