Tradiţie spulberată: Dragobetele nu există. Cel puţin nu în Transilvania. Ce obiceiuri îl înlocuiesc

Cunoscut ca fiind varianta autohtonă a occidentalului Valentine’s Day, Dragobetele marchează în tradiţia românească Ziua Îndrăgostiţilor. Recent, pe fondul disensiunilor între adepţii celor două manifestări ale dragostei, sărbătoarea a cunoscut o creştere spectaculoasă în popularitate. Puţini ştiu însă că în unele părţi ale ţării Dragobetele nu există.

Dragobetele, obicei oltenesc

Sărbătoarea de origine dacică, celebrată de români la zece zile după cea a Sfântului Valentin, pe 24 februarie, este specifică Olteniei şi Munteniei. Deşi în prezent se ţine pe întreg cuprinsul ţării, în mod tradiţional Dragobetele nu a existat în Transilvania, nici în Moldova. De altfel, până şi numele este de origine oltenească, sufixul „-bete", ce semnifică "adunare, mulţime", fiind folosit în zonele din Oltenia.

"Oriunde în lume, în orice ţară, există manifestări ale dragostei, e normal. Vine primăvara, anotimpul în care ne ajutăm unii pe alţii, în care iubim, în care fiecare dintre noi dorim ceva, însă în Transilvania nu există Dragobetele, nici în Moldova. Este o sărbătoare specifică Olteniei, Munteniei. Nici numele nu este de sorginte ardelenească", a explicat etnologul Aurel Bodiu.

Asta nu înseamnă că dragostea nu se sărbătorea în această regiune. Chiar dacă nu sub această denumire şi fără să aibă o dată fixă în calendar, iubirea era celebrată şi în Transilvania, sub diferite forme.

"Este o sărbătoare domestică, paternă, la care nu-i spune neapărat Dragobete. În Transilvania avem diferite scenarii în care tinerii se întâlnesc, petrec, culeg flori şi diferite plante şi sărbătoresc dragostea", a adăugat el.

Majoritatea acestor scenarii aveau loc în prima săptămână din postul Paştelui, în sâmbăta Sfântului Toader, însă nu exista o dată prestabilită.

Dragobetele de Transilvania: ce obiceiuri l-au înlocuit

Un astfel de obicei, specific zonei de vest, este Lioara sau ritual "însurăţirii". Fetele din sat stabileau o anumită zi din timpul postului în care să se întâlnească în faţa unui pom, fie el măr sau păr, din florile căruia să facă cununiţe şi să devină surori de cruce. În timp ce celelalte fredonau „Lioară, lioară, / Flori de primăvară, / Haideţi să culegem / Mândre floricele", una dintre ele jura "vrei să fii surata mea?", cealaltă răspundea "vreau să fiu surată până la moarte", iar în acest mod se crea o legătură similară cu cea a fraţilor de sânge.

Tot ca un mod de a celebra dragostea, un alt ritual prevedea ca flăcăii să meargă pe câmp la cules de flori, pentru ca ulterior să formeze un pod cu palmele pe sub care trecea fiecare. Ultimul tânăr care ajungea era lovit cu o ştergură, ca să aibă noroc în dragoste tot anul.

Cutuma culesului de flori este răspândită, de altfel, în majoritatea zonelor din Transilvania. Odată cu venirea primăverii şi apariţia ghioceilor şi a brânduşelor, tinerii se duceau pe câmp să le culeagă, după care se întâlneau într-un anumit loc cu fetele şi le ofereau bucheţelele strânse. Pentru a fi iubite tot anul, ele trebuiau, în semn de mulţumire, să se sărute cu feciorii sau măcar să îi atingă.

Un alt obicei menit să marcheze Ziua Îndrăgostiţilor presupune ca, de Sfântul Toader, fetele să se spele pe cap cu flori de corn şi de iederă, scopul său fiind tot cel de a avea noroc în dragoste pe parcursul întregului an.

De-a lungul timpului, manifestările populare dedicate sărbătoririi dragostei şi-au pierdut din importanţă, fiind înlocuite cu varianta importată a lor, Valentine's Day. Interesant de ştiut este că şi Ziua Sfântului Valentin, mai cunoscută şi mai comercială, are originile tot pe bătrânul continent european.