Care e povestea drumului roman din subsolul Marty din Piața Muzeului

Cu siguranță că ați fost cel puțin odată la Marty, în Piața Muzeului, și că ați vizitat, cu această ocazie, și toaletele. În subsolul clădirii, în drum spre toaletă, puteți vedea prin sticlă o bucată frumos prezervată de drum roman.

Cercetările recente din Piața Muzeului, cu ocazia transformării clădirii în care se află acum restaurantul Marty, au scos la lumină o parte din drumurile orașului roman. Într-un prezent în care, dacă ne gândim la drumuri, avem imediat imaginea asfaltului cu gropi, a pavajelor și a bordurilor schimbate fără noimă, a autostrăzilor fisurate sau scufundate imediat după inaugurare, a ultimei facturi pe care am plătit-o mecanicului care a schimbat bucșele sau amortizoarele autoturismului personal, trecutul vine să rupă realitatea cu evidențele priceperii „anticilor”.

Cei care au ridicat aici un oraș în urmă cu aproape două milenii, romanii, au construit după planuri bine stabilite, sistematizate, atât în ceea ce privește clădirile, cât și drumurile care legau localitățile sau care limitau clădirile sau piețele din interiorul orașului.

Drumurile lor nu aveau perioadă de garanție, dar au rezistat traficului susținut timp de sute de ani. Așa cum este și firesc, în modul în care erau realizate drumurile vom găsi și motivele pentru care rezistența lor era una excepțională. În mod obișnuit, ele erau ușor înălțate față de zonele învecinate și erau prevăzute cu drenaje de fiecare parte sau cu borduri înălțate. Patul drumului propriu-zis era construit din niveluri suprapuse și tasate, cu o fundație de pietre mari, peste care veneau straturi de pietre mai mici, pietriș și nisip. Toate acestea erau acoperite de un strat de dale de piatră întrețesute, care forma calea de circulație. Chiar dacă nu aveau parte de traficul pe care îl ating azi unele străzi în Cluj, cu peste 100000 de vehicule zilnic, rezistența în timp a drumurilor romane le fac deocamdată de neegalat.

După două secole de la invazia tătară care a nimicit totul în cale, orașul de pe Someș avea deja două incinte fortificate, cu peste 25 de drumuri și ulițe în interiorul cetății, în 1453. Din 1506, orașul este recunoscut ca mare centru negustoresc cu drept de depozit (emporium), cu 4 iarmaroace anual și 2-3 târguri săptămânale, ceea ce sugerează o circulație semnificativă a persoanelor și a mărfurilor.

Orașul descris de italianul Giovanandrea Gromo, în 1566, ca fiind “un oraș comercial mare și bogat, bine clădit, cu ziduri puternice și numeroase turnuri..., clădit din piatră, cu cele mai frumoase case și străzi, ...cheia întregii țări” avea drumurile acoperite în cel mai bun caz cu... lemn. Abia în 1792 începe pavarea cu piatră a străzilor, când administrația locală adoptă o metodă inedită pentru impulsionarea lucrărilor. Astfel, era obligatoriu ca fiecare car ce intra în oraș să aducă câte un bloc de piatră pe care să îl predea autorităților. Cu toate acestea, pavarea se va încheia 30 de ani mai târziu, în plin secol 19.

Motivele pentru care a durat atât de mult să se reutilizeze tehnici folosite cu peste un mileniu în urmă rămân să fie presupuse de fiecare în parte. La fel în cazul drumurilor zilelor prezente