Călin Buzoianu, între Seinfeld, bazaruri şi Deltă

Businessmanul vorbeşte, pentru ZIUA de CLUJ, despre întâlnirea cu Orientul, destinaţii de emigrare şi relaţia cu fratele mai mare.

Jumătatea mai puţin cunoscută din tandemul “fraţii Buzoianu”, proprietarii hotelului Opera Plaza, cu afaceri în energie, agricultură, industrie şi imobiliare, povesteşte despre legătura dintre management şi artă, despre cum se face “shopping” de active şi business în familie.

Anul acesta aţi intrat în Topul lui Patriciu cu primii 500 de miliardari români, în Forbes. Când ajungeţi în Top 300 (Capital)?
Sper că niciodată.

Nu e bine în top?
Treaba aceasta are şi părţi pozitive, şi părţi negative. Problema este că o astfel de clasificare te expune. Devii vulnerabil când lumea află tot felul de date, mai mult sau mai puţin exacte, despre ce faci sau cât câştigi. Eu fac ceea ce ştiu, ceea ce sunt “setat” să fac, nu mă interesează să apar în aceste clasamente.

Sunteţi şi dumneavoastră în criză?
Da, cu toţii suntem în criză. Cel puţin în una a mentalităţilor. Cea mai puternică şi gravă criză este cea a mentalului colectiv. Nu ştim sau nu vrem să muncim. Suntem înapoiaţi. Nu spun eu asta, eu doar constat. Şi în ceea ce priveşte criza suntem retardaţi. Ca să fii în criză trebuie, în primul rând, să ai o economie, dar, cum sublinia nenea Iancu, economia noastră e sublimă, e divină, însă lipseşte cu desăvârşire. În ceea ce priveşte activitatea de afaceri, da, sunt afectat şi eu, ca toţi ceilalţi, avem credite, avem de dat bani înapoi. Aşa se fac proiectele, cu credite.

Ce preocupări mai aveţi, în afară de energie, hoteluri, ferme, imobiliare sau fabrici de dulciuri?
Fac tot ce lasă alţii “pe jos”, pe din-afară. Multe dintre activităţile pe care le derulez sunt în sectoare de nişă. Numai că problema noastră, ca naţie, este că avem în cam toate activităţile nişe, din moment ce nu exploatăm resursele de care dispunem. Pe de altă parte, asta înseamnă că avem multe oportunităţi în România. În rău trebuie să găseşti şi ceva bine. În România e greu să o dai în bară, fiindcă, practic, după 20 de ani nu avem mai nimic. Există totuşi o evoluţie a sistemelor, dar, în general, evoluţia, atunci când am experimentat-o, nu a fost făcută de noi. Evoluţia lumii ne-a împins şi pe noi: integrarea în Uniunea Europeană a fost un pas în faţă, sistemul bancar este gestionat de multinaţionale, o parte din sistemul energetic este gestionat de multinaţionale. Şi acestea cum au ajuns aici? Au fost companii naţionale care au plecat mai departe. Aceasta este diferenţa între ofensivă şi defensivă. Unii au evoluat. Noi nu doar că am fost o ţară defensivă, dar ne-am şi lăudat multă vreme cu asta. Suntem în continuare aşa.

Cum vă deconectaţi de afaceri? Vă mai “daţi” cu barca?
Merg în Deltă când pot, am o “coajă” de barcă, pescuiesc, iarna mai schiez. În rest, nu am tabieturi de excentric. Nu prea am făcut risipă. Zgârcenia ţăranului ardelean de la bază nu m-a lăsat să fac abuzuri.

Nu sunteţi pasionat de maşini, de ceasuri, de cumpărături?
Sunt pasionat de cumpărături. De “cumpărături” de active, aparent fără valoare, dar care pot aduce valoare. Este cel mai interesant tip de shopping pentru mine. E uşor să ţinem bani în clădiri, în terenuri, în bănci. Mai greu este să îi pui să lucreze. Dacă lucrează, pot fi “concediaţi”. Cei mai mulţi dintre cei care dispun de bani au frica asta - să nu fie “concediaţi banii”. Asta e din Seinfeld.

Sunteţi fan al serialului Seinfeld sau al altor producţii de gen?
Îmi place să mai urmăresc sitcomuri simpatice, românul a fost mereu frate cu codrul şi cu umorul, iar asta ne-a ajutat să trecem peste probleme. Fără umor nu ştiu cum am face faţă.

Care ar fi pentru dumneavoastră principalele motive de emigrare şi un top trei al destinaţiilor de potenţial emigrant?
Clima e unul dintre motive şi climatul e celălalt. Mă simt extraodinar în ţară. Iubesc mai ales gropile. M-am gândit de multe ori că ar trebui să plec şi eu, să îi las pe alţii să se manifeste. Totuşi, mai e mult de făcut la noi. Suntem încă în faza de construcţie a societăţii, suntem tot la perioada acumulării primare de capital.

Aşadar, mai vreţi să acumulaţi capital de aici, din România?
Trebuie să reduc din datorii. Situaţia noastră este că avem de ajuns de la minus “mult” la minus “puţin”. Singurul român care a vrut să construiască un capitalism fără capital e Ion Iliescu. La democraţia noastră orginală au contribuit ruşii ani de zile. Acum avem una, tot originală, de tip dâmboviţean.

Ce nu vă place la bucureşteni, la această democraţie de Dâmboviţa?
Grecia nu e degeaba unde e, a ajuns aproape de faliment, numai că a fost ani buni ajutată de UE să nu intre în colaps. Iar dacă ne uităm în istoria noastră, o perioadă lungă am fost administraţi de greci. Şi obiceiurile fanariote se păstrează, iar acestea, combinate cu cele comuniste, dau un amestec letal. Suntem într-o recesiune de mental colectiv. România a ajuns să se identifice cu toate naţiile în afară de ea însăşi, când, de fapt, are nevoie de propria personalitate. Aici, mult din ceea ce avem e copiat la voia întâmplării, luat de la alţii, de afară.

Care a fost prima experienţă cu exteriorul?
Prima experienţă externă a fost Turcia, în 1990. Şoc şi groază! Toată lumea mergea atunci la turci, aşa că m-am dus şi eu să văd care e treaba. Nu era niciuna.

Ce aţi adus? Aţi venit cu aur din bazar, cu blugi?
Am venit cu mâna în buzunar. Aveam 200 de dolari şi am plecat împreună cu un prieten. Am încercat să ne convingem ce e cu bazarul. Era un haos extrem de bine organizat, aceasta a fost concluzia. Ne-am întors repede, cu ideea că aici nu e de noi, că spre Est nu avem ce să căutăm. Am mai încercat spre Vest.

Când aţi găsit Vestul?
După experienţa turcă nu am mai ieşit o perioadă. Am spus că până când nu îmi pot permite să ies decent, nu mai ies. Am lăsat de-o parte Ungaria, care e prea aproape de noi, nu am “numărat-o”. Totuşi, e o ţară ceva mai organizată şi mai disciplinată decât a noastră, o ţară care e opusul României: are mental sănătos, dar nu prea are resurse. În 1993 am mers în Italia, la invitaţia unui prieten. Tocmai terminasem facultatea, cred că din trei săptămâni două am dormit. Am ajuns acolo cu o oboseală cronică şi m-am trezit într-o ţară în care era linişte, toţi se deplasau relaxaţi, era “la dolce vita”. A fost o perioadă frumoasă. Atunci am început să înţeleg cam în ce găleată ne aflăm, cât de departe suntem de lumea reală, că suntem trunchiaţi, lipsiţi de perspectivă. Am găsit acolo normalitate, o scară a valorilor organizată logic, pe criterii logice, de performanţă, de proprietate, pe bază de rezultat. Italienii, de fapt, sunt extrem de pragmatici.

Şi unde e celebrul “dolce far niente” în pragmatismul de care vorbiţi?
În timpul liber. Ca să stai sub măslin cu un pahar de vin, trebui mai întâi să lucrezi pentru măslin şi vin. Dar în ceea ce priveşte munca, în ‘95 am avut experienţa germană, una terifiantă, opusă celei italiene. Mi-am dat seama că noi, românii, suntem foarte bine plătiţi. Să nu faci nimic şi să ţi se dea ceva e mult. De fapt, societatea idelă pentru mine ar fi, cred, o combinaţie între cele două: în Germania să lucrez, în Italia să trăiesc. Acolo se mănâncă bine. Din experienţa germană am aflat că suntem foarte bine plătiţi, din moment ce la noi din ziua de lucru se exploatează cu eficienţă maximum două ore. Mai sunt sectoare şi la noi unde se produce, dar e şi multă incompetenţă şi lipsă de eficienţă. Asta e aportul socialismului în România: cei ce ştiu şi fac lucrează ca să li se dea celor ce nu fac nimic. Totuşi, nu cred că mi-ar plăcea să locuiesc în Germania. Nu se grefează bine pe caracterul nostru latin, cu sânge cald şi nevoie de soare. În Spania şi Portugalia nu am fost, dar intuitiv cred că mi-ar fi mai apropiate, ca popoare. Au fotbal bun, mâncare bună, vin bun. Sunt ţări de apreciat, faţă de nordici, care mănâncă talpa de la cizmă. Bucătăriile italiene şi franceze conduc lumea, şi nu degeaba.

Cum se pregăteşte viitoarea generaţie din familia Buzoianu de preluarea “imperiului” în administrare?
Se pregăteşte, creşte în ritm normal. Nu încercăm să le impunem un domeniu - cel bun este cel spre care au ei aplecare, unde au abilităţi. E important să faci cu plăcere ceea ce faci, fiindcă de asta depinde şi ca rezultatul să fie unul bun. Inevitabil, vor ajunge şi la management. Nepotul cel mare e la studii în Anglia, cu bursă, unde învaţă business, o altă nepoată lucrează în Germania şi studiază managementul hotelier la Köln, ea e crescută acolo. Andrei (fiul, de 3 ani - n. red.) e încă mic. Fiica mea e încă la vârsta la care e nehotărâtă, e în perioada de căutări. În ultimul timp este interesată de arta fotografică. Dacă reuşeşte să îşi dezvolte simţul estetic, e bine.

Cum rămâne cu managementul?
În toate e vorba de echilibru. Succesul e dat de echilibru. Afacerile şi arta nu se exclud reciproc. De fapt, managementul e ceva între precizie şi inspiraţie. Avem mare şcoală de business în Cluj, dar nu ştiu dacă poate să aibă şi rezultate, nu cred că afacerile se pot învăţa, pur şi simplu, pe hârtie. Trebuie să le ai în sânge, să le practici şi să ai şi oportunităţi, să reuşeşti să găseşti oportunităţi. Eu am avut noroc, avându-l pe domnul Buzoianu lângă mine, ca exemplu.

Cât de mult v-a ajutat asta?
Foarte mult. Era o perioadă cenuşie, atunci când intram eu în lumea reală. Din partea lui au venit primele semnale de trezire. Noua personalitate, cea profesională, mi-am format-o alături de el. A fost un model pentru mine. Fiind şi mult mai mare, diferenţa de vârstă între noi e de 13 ani, a avut înaintea mea oportunitatea să realizeze ceva, automat s-au stabilit nişte drumuri de urmat. Am încercat să facem câte ceva în ideea că trebuie să ne găsim un drum, o direcţie. Confuzia după 1990 a fost foarte mare, de aceea mulţi din acea generaţie s-au specializat în ceva şi acum acţionează în altceva, să găsim drumul e extrem de dificil. Eu încă mai caut.

Când am discutat prima dată telefonic, era înainte de deschiderea hotelului, aţi făcut o precizare, când aţi lăsat datele de contact: “Călin Buzoianu”. Trebuie să subliniaţi de obicei “Călin”?
Da. Răspund la apelativul “fratele”. Toată lumea zicea “Buzoianu? Călin Buzoianu, aaa, fratele!”. Da, exact, fratele! E un lucru firesc, nu m-a încurcat, nu m-a deranjat, fiecare are personalitatea lui, ne-am păstrat personalităţile. Normal că el e mai cunoscut. Şi fratele lui Tom Cruise e “fratele lui Tom Cruise”, dar asta nu înseamnă că nu există.

Cum se împart afacerile în familie?
Interesele sunt aceleaşi, ideea e ca barca să navigheze, să nu se rupă cârma. Trebuie un căpitan şi un secund: căpitanul dă direcţii şi secundul urmăreşte implementarea lor.

Prietenii dumneavoastră apropiaţi sunt tot oameni de afaceri?
Am prieteni în diferite medii. Oriunde lucrezi eşti, de fapt, în afaceri. Am prieteni şi în presă. Stau bine la capitolul “prieteni plecaţi”. Am prieteni care mi-au fost colegi de şcoală, de muncă, pe care i-am întâlnit la vechile locuri de muncă, fiindcă am făcut multe activităţi. Am prieteni buni în Franţa, în Olanda, în Canada. Nu am fost niciodată în Canada. Am viza de SUA, dar nu am ajuns încă acolo. Fiica mea la un an jumate a fost în SUA, are o viză expirată, eu nu am ajuns încă pe acolo.

Aţi regretat pufarinul în vreun moment din timpul negocierilor de vânzare a fabricii Feleacul?
Da şi nu. M-am bucurat că am reuşit să îl scot un pic la suprafaţă. În rest, it’s not personal, it’s just business (nu e nimic personal, sunt doar afaceri - n. red.). Cred că am luat cea mai bună decizie pentru perioada în care ne aflăm.