Ziua mondială a turismului – teme de meditaţie

27 Septembrie a fost instituită în 1979 de către Organizaţia Mondială a Turismului, agenţia de profil a Organizaţiei Naţiunilor Unite, în amintirea adoptării, în această zi, în 1970, a statutului UNWTO, crearea organizaţiei de nivel mondial consfiinţind importanţa acordată în ultimele decenii turismului.

În 2016, tema focală a evenimentului este "turism pentru toţi", în sensul accesibilităţii universale, un subiect important, pentru că turismul ar trebui să fie accesibil tuturor categoriilor de oameni, inclusiv cei săraci, cei cu dizabilităţi motorii permanente sau temporare, familiile cu copii mici, persoanele de vârstă înaintată sau cu venituri reduse, pentru a putea beneficia de importantele servicii recreative, informative, culturale şi sociale pe care turismul le oferă omului.
 
Turismul este un factor important şi pentru o mai bună cunoaştere a propriei ţări, cu valorile ei culturale şi naturale care cu greu pot fi cunoscute doar din cărţi, de la televizor şi de pe internet, pentru cunoaşterea şi înţelegerea altor ţări şi continente, culturi şi naţiuni, dar şi a mediului în care trăim, a problemelor globale ecologice, sociale, economice, culturale şi a soluţiilor la acestea.
 
27 septembrie este o ocazie de difuzare a mesajului că turismul poate contribui semnificativ, în această lume globalizată, la o mai bună înţelegere între oameni, state şi popoare şi o mai echitabilă evoluţie economică şi socială pe plan mondial.

Aceasta dacă dezvoltarea turistică este dirijată într-o direcţie sustenabilă, şi nu una distructivă şi implicit şi autodistructivă, cum arată unele evoluţii negative din ultimele decenii, unde un dezechilibru între promovare şi protecţie, între conservare şi realizarea de noi amenajări, între libertatea economică şi intervenţia statală, dovedindu-se că, dacă nu se respectă anumite norme etice şi capacitatea de suport a zonelor în cauză, unele forme de turism pot fi foarte dăunătoare pentru mediul natural şi social, deşi turismul, ca „industrie fără fum” pare la prima vedere un domeniu care ar putea produce doar beneficii...
 
Din păcate, aceste dileme şi probleme de nuanţă ce preocupă în alte ţări intens comunităţile locale, societatea civilă, autorităţile naţionale şi locale şi firmele din domeniu par destul de străine la noi multor demnitari şi înalţi funcţionari publici, decidenţi din autorităţi centrale şi locale acţionând adesea cu încălcarea obligaţiilor legale de asigurare a accesului la informaţiile de interes public şi a acelor de transparenţă decizională, tratând subiectul turismului de multe ori cu nepăsare, incompetenţă şi neglijenţă, brodate însă pe ipocrizie şi pe retorica găunoasă, compromiţând viitorul şi marginalizând specialiştii sau ignorând recomandările lor, cu consecinţe vizibile.
 
Astfel, chiar legislaţia-cadru specifică privind turismul (OG 58 / 1998) îl declara domeniu prioritar şi, deşi a cunoscut în ultimii ani câteva îmbunătăţiri, continuă să aibă serioase deficienţe. Începând chiar cu definiţia turismului, pe care îl tratează într-un mod îngust, doar prin prisma economică, de "bunuri şi servicii oferite spre consum persoanelor care călătoresc în afara mediului lor obişnuit pe o perioadă mai mică de un an şi al căror motiv principal este altul decât exercitarea unei activităţi remunerate în interiorul locului vizitat".

În consecinţă, exclude toate excursiile / turele / vacanţele / concediile făcute de cineva fără a apela la servicii de profil oferite de alţii (făcându-şi planificarea pe cont propriu, deplasarea prin mijloace proprii şi servirea mesei şi, când e cazul, cazarea, prin mijloace proprii).
 
Pe această cale, actuala legislaţie exclude din conceptul de "turism" - reglementat de ea în mare parte - atât turismul pedestru (mai ales montan, deoarece în cea mai mare parte din Carpaţi nu există cabane şi campinguri amenajate pe principalele trasee pe munte, ci eventual doar la periferii) şi majoritatea celorlalte formelor de turism activ în afara celor câteva zone bine amenajate turistic.

Ea exclude şi toate formele de turism practicate cu durata de o zi cu baza în localitatea de reşedinţa în afara unui cadru formal organizat, toate vacanţele şi concediile făcute cu masă şi cazare în mijloace proprii (mâncarea adusă de acasă sau cumpărată din magazin, cazare în rulotă, cort, hamac sau caravana în afara campingurilor amenajate, care sunt foarte puţine în România şi lipsesc total în multe zone).
 
De asemenea, actuala lege cam exclude din definiţie turismul de afaceri şi de reuniuni profesionale (persoanele în cauză fac de regulă acele deplasări în interes de serviciu şi sunt remunerate pentru acea activitate), deşi multe structuri de primire turistice trăiesc în mare parte din cazarea oamenilor de afaceri şi persoanelor trimise în delegaţii de serviciu şi din găzduirea de congrese şi conferinţe profesionale.

În schimb, în actuala definiţie (deşi e greu de crezut că aceasta a fost intenţia legiuitorului) s-ar încadra perfect vizitele la rude în altă localitate, astfel că majoritatea cetăţenilor români vor putea apărea în statistici ca practicând regulat activităţi de „turism”.
 
Actuala legislaţie îngrădeşte abuziv şi dreptul constituţional de liberă asociere în domeniu, pretinzând obţinerea avizului ministerului de profil la dobândirea personalităţii juridice a asociaţiilor şi fundaţiilor cu activitate turistică, în condiţiile în care în niciun alt domeniu, nici măcar în cele mult mai sensibile din punct de vedere social, politic, economic şi de altă natură, nu există o asemenea cerinţă.

Ba mai mult, legislaţia prevede textual chiar pretenţia de avizare de către ministerul de profil a activităţilor turistice desfăşurate de asociaţiile de profil pentru propriii lor membri şi limitarea acestora la cele desfăşurate cu mijloace proprii, o viziune de o restrictivitate nemaintâlnită şi demnă de epoca totalitară în care par să plutească mental încă mulţi decidenţi care croiesc soarta societăţii noastre.
 
Autoritatea publică centrală de profil a fost şi ea, în consecinţă, de multe ori rebotezată şi reorganizată (în ultimii ani rămânând totuşi ca Autoritate Naţională pentru Turism în subordinea, însă, succesivă a diverse ministere), subfinanţată şi tratată tot ca o entitate cu preocupări în principal economice, deşi turismul este esenţial pe alte linii - sociale, culturale, ecologice, sportive, de imagine externă, de sănătate publică, iar adoptarea unui cadru legislativ coerent şi actualizat pentru turism este în continuare tergiversată de către autorităţi. 
 
Mai multe proiecte de lege a turismului au zăcut cu anii prin Parlament şi au fost chiar retrase de iniţiatori, modificările actualei legi desuete s-au făcut cel mai adesea la repezeală, prin ordonanţe de urgenţă vizând numai pe aspecte punctuale.

Legislaţia subsecventă este instabilă, incompletă şi incoerenţa, de exemplu cea privind traseele de turism pedestru (HG 77 / 2003) este la nivelul de viziune de acum peste jumătate de secol, iar cea privind traseele de turism biciclistic are adoptarea blocată de peste 15 ani, menţinându-se vidul legislativ, deşi se pare că ar avea în sfârşit şanse mari de a fi adoptată în perioada următoare, graţie manifestării de voinţă guvernamentală explicită la nivel înalt în cursul anului 2016.
 
În multe zone ale României, o bună parte din structurile de primire turistică cu funcţii de cazare continuă să fie neclasificate, existând localităţi cu numeroase pensiuni turistice dintre care, însă, un procent majoritar lucrează "la negru", în mod evident tolerate de autorităţi, fapt ce dovedeşte prezenţa corupţiei şi disfuncţiuni încă semnificative în sistemul de autorizare şi de control în turism.
 
S-au cheltuit din bugete publice şi în ultimele decenii sume importante pentru promovare turistică şi pentru elaborarea de strategii. Unele materiale recente continuă să aibă deficienţe calitative, fiind conţinutul lor inadecvat şi atribuirea contractelor respective banuibilă de ilegalitate, altele sunt lăudabile în conţinut şi formă, dar ignorate sistematic de către autorităţile care ar fi trebuit să ţină cont de ele.
 
De exemplu, frunza ca simbol turistic al României, criticată de unii, este legată de o strategie corectă, care sublinia că potenţialul ţării noastre este mai ales în legătură cu Carpaţii, cu turismul activ în forme cu impact redus de mediu, nu în turismul "industrial" al anilor 70, în mari staţiuni pe litoral sau noi staţiuni de schi.

Cu toate acestea, zeci de milioane de euro au fost alocate în ultimul deceniu de autorităţile centrale şi locale tot pentru megainvestiţii în ramuri fără perspectivă, incluzând şosele inutile sau cu grav impact negativ de mediu, instalaţii de transport pe cablu şi pârtii în zone unde geografic şi climatic există şanse minime de sustenabilitate şi centre de informare turistică şi de vizitare nefuncţionale sau cu orare neadaptate grupului-ţintă ( majoritatea închise în weekend), fiind neglijate în schimb domeniile de mare perspectivă. Gurile rele indică drept cauză şansele mai mici de deturnare a fondurilor sau obţinere de comisioane ilegale grase de către anumite cercuri care parazitează dezvoltarea turistică.
 
În acest timp, autorităţile publice centrale şi locale contribuie adesea pasiv şi chiar activ la sistematica distrugere a bazei naturale şi culturale a turismului în România. Prin haosul urbanistic din localităţi sunt grav încălcate normele de protecţie a monumentelor istorice (dintre care multe sunt oricum ilegal demolate sau "renovate") şi condiţiile minimale de estetică urbană.

Prin tolerarea distrugerii spaţiilor verzi, poluării de înalt nivel a aerului, zgomotului excesiv şi barbarismelor arhitectonice sunt alungaţi turiştii urbani ce ar fi fost interesaţi de valorile pe care le avem. Pentru că nu te poţi aştepta să vină cu masca de gaze sau cu antifoane pe urechi şi să facă acrobaţii pentru a putea fotografia vreo perlă arhitectonică prin păienjenişul de cabluri aeriene, dacă nu a fost cumva deja îngropată vizual de vreun mostru de beton sau de sticlă crescut în imediata vecinătate.
 
În zonele montane cu potenţial turistic ridicat prin peisaj şi cu valori specifice naturale şi culturale, tăvălugul aşa-zisei "dezvoltări" postdecembriste a lăsat deja răni adânci în loc să le vindece pe cele moştenite din trecut. Pădurile carpatine sunt într-un proces accelerat de brăcuire şi de tăieri rase masive, iar râurile carpatine care au scăpat de marile baraje şi aducţiuni interbazinale sunt sub asediul microhidrocentralelor, care le lasă aproape seci şi cu albiile distruse. 
 
Stânele şi sălaşele tradiţionale dispar, dar munţii se umplu de amatori de distracţii motorizate puternic poluante, se plănuiesc noi mari exploatări miniere de suprafaţă, culmile dominante sunt sluţite de aliniamente de eoliene, antene GSM şi linii electrice aeriene.

Înţesăm munţii de şosele şi vile de prost gust împrăştiate peste tot unde au vrut muşchii potentaţilor zilei şi au emis autorizaţii ilegale sau au închis ochii autorităţile corupte la vârf (şi care îşi "leagă de mâini" funcţionarii cinstiţi pe care îi mai au). Toate acestea în timp ce, în mod ipocrit, proclamăm „Grădina carpatică” drept brand turistic al României. Şi nici Delta Dunării şi alte zone nu se simt prea bine...
 
De aceea, ziua mondială a turismului nu poate fi pentru România o zi de sărbătoare, dar ar trebui să fie măcar una de conştientizare a direcţiei greşite în care se orientează ţara într-un domeniu în care, spre deosebire de domeniile politic, educaţional, sanitar, social, economic, de cele mai multe ori răul făcut este ireversibil şi valorile naturale şi culturale pierdute nu mai pot fi recuperate, indiferent câte fonduri, voinţă şi stăruinţă ar fi dispuse generaţiile viitoare să aloce pentru repararea loviturilor pe care actuala generaţie le da prezentului şi viitorului turismului românesc.
 
Radu MITITEAN
director executiv Clubul de Cicloturism Napoca
 
Notă: Gândurile de mai sus sunt, din păcate, similare celor de anii trecuţi, pentru că în esenţă nu s-a schimbat nimic în bine în acest domeniu încât să putem scoate din listă măcar unele din gândurile negre care îţi vin într-o asemenea zi care ar fi trebuit să fie de sărbătoare...