Strada a învins, Ponta a plecat. Ce facem cu victoria?

Strada a vorbit. Strada a învins. Ponta a plecat. La presiunea a 25.000 de manifestanţi în Bucureşti şi a altor câteva mii în toată ţara, premierul a cedat miercuri dimineaţă şi şi-a depus mandatul pe masa preşedintelui Klaus Iohannis.

Ceea ce începea ca o zi normală, dacă putem numi „normal" ce s-a întâmplat în România în ultimele săptămâni, s-a transformat în cea mai fierbinte zi a anului. Deşi afară termometrele nu arătau mai mult de 15 grade, în sediile partidelor s-a atins rapid punctul de fierbere.

Vestea a venit de la Liviu Dragnea, puţin după ora 10:00 dimineaţa. Preşedintele PSD a anunţat primul că premierul a decis să renunţe. Faptul că Victor Ponta i-a cedat lui Dragnea dreptul de a face publică decizia echivalează cu o predare simbolică de ştafetă şi în ceea ce însemnă afacerile guvernamentale, după ce la partid tranziţia s-a făcut cu câteva săptămâni în urmă. Chiar şi propunerea lui Mircea Duşa ca premier interimar, făcută de Victor Ponta, se înscrie în planul pus în aplicare de Dragnea, care încearcă imposibilul: să menţină PSD la guvernare.

Bineînţeles, în cazul lui Victor Ponta nu poate fi vorba de o „demisie de onoare". Am asistat doar la o mutare calculată. Fără să vrea, „strada" i-a oferit premierului posibilitatea să plece nu din cauza corupţiei, căreia i-a deschis larg uşa Palatului Victoria şi a poftit-o înăuntru, nici pe motiv de plagiat sau incompetenţă, ci pentru că „în anii în care am făcut politică, rezist la orice bătălie cu adversarii politici, niciodată însă nu mă bat cu oamenii şi cred că ar fi o mare greşeală şi cred că am avea toţi de suferit", aşa cum a explicat chiar Victor Ponta. Aşadar nu a fost vorba de onoare, ci de oportunitate.

Oportunitate pentru Ponta, oportunitate şi pentru PSD. Beneficiind de avantajul elementului surpriză, social-democraţii vor să obţină maximum dintr-o criză pe care tot ei au provocat-o. Secretul ţine de un sport al minţii, şahul, şi constă în cunoaşterea şi anticiparea adversarului şi în gândirea mutărilor cu câţiva paşi înainte.

Şi aşa ajungem şi la PNL, partid luat complet prin surprindere de demisia lui Victor Ponta. În timp ce PSD a mutat decisiv, „cedând" la presiunea străzii, liberalii încă se gândeau cum să profite de manifestaţia din ziua precedentă. În primele ore ale dimineţii, PNL a fost fără reacţie, semn că liderii săi s-au dus miercuri seara la culcare cu gândul la o opoziţie lungă, cel puţin până în noiembrie 2016. Cel mai mare coşmar al Alinei Gorghiu şi Vasile Blaga a devenit astăzi realitate.

PNL ar putea fi pus în situaţia de se prezenta în faţa Parlamentului cu un guvern condus de Cătălin Predoiu, care rămâne varianta de prim-ministru a liberalilor, aşa cum a anunţat Klaus Iohannis imediat ce a ajuns la Cotroceni. Văzând prestaţia din 2015 a premierului din umbră, probabil că Iohannis regretă acum că s-a grăbit când i-a promis lui Predoiu că îl va nominaliza în fruntea guvernului.

Coşmarul liberalilor, total nepregătiţi să preia puterea, ar putea lua sfârşit, însă, foarte repede, cu o condiţie: coaliţia care s-a aflat în spatele Guvernului Ponta să meargă la Cotroceni cu o nominalizare care să aibă susţinerea majorităţii parlamentarilor PSD, UNPR şi ALDE, plus minorităţile, altele decât cea maghiară.

Mingea ajunge astfel în terenul lui Klaus Iohannis, care până acum s-a arătat reticent în a forţa limitele constituţionale. Preşedintele e obligat la consultări cu partidele parlamentare, dar are puteri discreţionare în ceea ce priveşte desemnarea premierului: poate merge pe propunerea coaliţiei majoritare (PSD-UNPR-ALDE?) care rezultă în urma consultărilor (aşa cum a procedat Traian Băsescu în 2012, în cazul Ponta); poate merge pe mâna unui guvern minoritar PNL cu Predoiu premier (aşa cum s-a întâmplat în 2009, când acelaşi Băsescu l-a propus pe Lucian Croitoru, dar guvernul a picat în Parlament); sau poate mandata un tehnocrat să formeze Executivul, situaţie în care există două variante - 1. Se pot repeta situaţiile din 1991 şi 1999, când Iliescu îi nominaliza pe tehnocraţii Stolojan, respectiv Isărescu, să formeze Executivul, dar rezultatul a fost un guvern, în care portofoliile ministeriale au ajuns tot pe mâna politicienilor. 2. Iohannis forţează un guvern 100% technocrat, cu miniştri neafiliaţi politic, ceea ce ar constitui o premieră în politica românească.

Un guvern 100% technocrat sau unul cu un premier independent şi miniştri desemnaţi de toate partidele parlamentare ar constitui doar variante de tranziţie, cel mult până în toamna lui 2016, când alegerile parlamentare vor genera o nouă majoritate. Asta pentru că nimeni nu a reuşit până acum să scoată politica din guvern, nici nu s-a inventat un sistem democratic care să excludă partidele şi politicienii din viaţa publică. Alternativa este totalitarismul, dictatura, dar nu cred că mai vrea cineva să se întoarcă în 1989, cel puţin din punct de vedere politic.

Aşa că miza acestei zile fierbinţi este modul în care partidele vor şti să adune puncte de pe urma „demisiei de onoare" a lui Victor Ponta fără să stârnească furia străzii. Miza zilelor următoare este Klaus Iohannis.

Nu mă amăgesc. Oferta politică va rămâne în continuare slabă calitativ. Ca şi restul partidelor, nici PNL nu stă foarte bine la capitolul cadrelor, aşa că un guvern Predoiu în care să îşi facă loc feţe de miniştri pe care le-am văzut în cabinetele Boc sau Tăriceanu, cu cariere politice uzate şi fără un traseu profesional care să garanteze performanţă la Palatul Victoria, nu va avea o soartă mai bună decât cel condus de Victor Ponta.

„Strada" trebuie să înţeleagă că a demoniza politica în ansamblul ei, ca sistem, este o greşeală şi că alternativa este ori utopică, ori retrogradă. Iar partidele trebuie să înţeleagă că este nevoie de o schimbare radicală a managementului resursei umane, prin promovarea internă pe criterii de competenţă şi moralitate, pe de o parte, şi prin atragerea de noi membri, ţinând cont de aceleaşi criterii. Este singura cale de reformă a clasei politice. Altă variantă nu există. Declaraţiile de genul „ne-am schimbat", „ne-am despărţit de trecut", „ne asumăm schimbarea", „am înţeles mesajul străzii" nu ţin loc de reformă.

Strada a vorbit. Strada a învins. Ponta a plecat. Ce facem cu victoria? Ziua de astăzi poate fi începutul unei revoluţii a responsabilităţii, însă - ne place sau nu - mingea e tot în terenul politicienilor, pe care nu mai trebuie să îi lăsăm să rateze această nouă şansă la progres.

P.S. Vasile Dâncu premier? Sună bine şi e cazul ca cineva să demonstreze că se poate face performanţă la Palatul Victoria. Însă e prematur să vorbim de o astfel de variantă. Profesorul Vasile Dâncu este, probabil, printre puţinii intelectuali de stânga care, în actualul context, pot reclădi punţile dărâmate între societate şi politică. Însă, atât cât am reuşit să îl cunosc, el nu va accepta un astfel de mandat fără garanţia că va avea mână liberă să facă performanţă.