Politica de Someş, între gulaş şi sarmale

Politica de Someş dă impresia că tânjeşte să copieze modelul mizer al politicii de Dâmboviţa. Negocerile pentru formarea noilor majorităţi în administraţiile din judeţ par să fi atins pragul de jos al derizoriului.

Că negocierile post-alegeri se duc pe bază de funcţii, în cazul de faţă viceprimari, preşedinţi şi vicepreşedinţi de consilii judeţene e, în ciuda aparenţelor de imoralitate, un lucru cât se poate de firesc. Uneori, însă, actorii principali se străduiesc să mimeze faptul că în negocierile purtate cu ceilalţi ar fi mânaţi în luptă doar de interesul celor care i-au învrednicit cu votul lor.

Asta a încercat şi noul tandem din fruntea UDMR Cluj Csoma Botond - Horvath Anna. Aşa că au dat ei un comunicat de presă în care glăsuiau că vor acorda cheile împărăţiei (a se citi scaunul de şef al judeţului) celui care va rezolva ceea ce ei apreciază a fi cea mai arzătoare dorinţă a comunităţii maghiare clujene. Că, aşa cum o spune chiar numele formaţiunii, UDMR e o structură politică având drept unic scop promovarea intereselor specifice comunităţii maghiare e, iarăşi, un lucru asumat şi absolut rezonabil. Prin urmare, e la fel de firesc ca, în cazul unor negocieri politice, Uniunea să scoată în faţă deziderate specifice etniei pe care o reprezintă.

Ei bine, tandemul Csoma-Horvath a identificat visul de veacuri neîmplinit al maghiarilor trăitori între hotarele judeţului Cluj - plăcuţele bilingve. Fie etnicii maghiari nu mai au alte probleme specifice nerezolvate în judeţul Cluj (şi atunci nu înţelegem de ce nu se desfiinţează filiala locală a UDMR, dacă tot a rămas fără obiectul muncii), fie liderii locali ai Uniunii suferă de o lipsă cronică de idei şi reîncălzesc cumplit de derizoria ciorbă a plăcuţelor bilingve.

Subiectul e unul care nu are alt efect decât resuscitarea imbeciloizilor ultranaţionalişti din ambele „echipe", atât cea maghiară, cât şi cea română. Două sunt dilemele legate de subiectul plăcuţelor bilingve cărora încă n-am izbutit să le dau de capăt. Prima este: ce ar câştiga maghiarii dacă am împânzi judeţul cu plăcuţe bilingve? Le-ar ieşi gulaşul mai gustos şi mai spornic, le-ar creşte brusc nivelul de trai precum Făt Frumos din poveste, copiii lor s-ar deştepta brusc având larg deschis drumul spre Academie (fie ea de la Bucureşti sau de la Budapesta)?

Cea de a doua dilemă este: ce-ar avea de pierdut românii dacă s-ar monta peste tot plăcuţe bilingve? Li s-ar acri sarmaua în ceaun, ar începe să tuşească ăla micu`, şi-ar pierde locurile de parcare din faţa blocului? Altfel spus cu ce ar îmbunătăţi viaţa de zi cu zi a maghiarilor şi cu ce ar înrăutăţi traiul zilnic al românilor plăcuţele bilingve? Încă n-a izbutit nimeni să-mi dea un răspuns coerent şi pragmatic (fără sentimentalisme şi istoricisme complet irelevante într-un stat membru UE şi, mai cu seamă, NATO) la această întrebare.

Spre exemplu, în ce mă priveşte, ca român pur sânge, care, în afară de trei cuvinte, două saluturi şi tot atâtea înjurături, nu pricepe o boabă din limba maghiară, sunt unul dintre clienţii fideli ai unui magazin maghiar din incinta Halei Agroalimentare din piaţa Mihai Viteazu, datorită calităţii produselor. Şi zău că nu-mi pică greu la stomac nici toba cu limbă, nici pasta de jumări şi nici brânza cu trufe din cauză că în magazinul respectiv absolut toate informaţiile sunt afişate şi în limba română şi în limba maghiară. În egală măsură, mă îndoiesc că magazinul ar fi abandonat de clienţii de etnie maghiară dacă, prin absurd, ar decide să nu mai folosească decât afişaj în limba română.

Dar, dacă atât i-a dus capul pe mai marii UDMR Cluj, atunci cel mai inteligent răspuns din partea organizaţiilor locale ale PNL şi PSD ar fi să ignore semnalele trimise de şefii lor de la Bucureşti, să-şi oficializeze blatul politic din ultimii ani, să se alieze pe faţă şi, peste tot pe unde se poate, să scoată UDMR de la masa deciziei. După care, prima decizie politică a majorităţii PNL-PSD să fie montarea de plăcuţe bilingve în toate localităţile cu locuitori de etnie maghiară.

Iar pentru a demonta justificarea naţionaloidă pe care a folosit-o în repetate rânduri, îi reamintesc juristului Emil Boc că, întra-devăr, legea impune plăcuţe bilingve doar dacă minoritatea în cauză depăşeşte 20%, dar nu interzice montarea acestora dacă procentul e mai scăzut.