Motivele sunt diverse și voi menţiona doar trei dintre ele. Criza economică globală a demonstrat că acţiunile iresponsabile, fie și ale unui număr mic de actori, pot declanşa efecte negative în lanţ care ne afectează pe toţi. Suntem mai puţin dispuşi să închidem ochii la practicile de business care distrug ecosisteme pentru că simţim pe pielea noastră efectele ireversibile ale schimbărilor climatice.
În plus, dezvoltarea reţelelor sociale dă oricui posibilitatea să arate lumii cine, unde şi cum face bine sau rău. Aşa cum spunea consultantul şi autorul Christopher Meyer, trăim astăzi într-o „eră a transparenţei”, în care companiile care nu îşi asumă responsabilitatea pentru activitatea lor se vor regăsi în „cea mai nefastă lume” - cea în care deşi vor fi obligate să fie responsabile, vor fi considerate în continuare iresponsabile.
Referindu-mă la România, avem câteva companii, puţine, care realizează rapoarte de sustenabilitate şi care oferă primele exemple de bună practică la nivel local. Avem companii antreprenoriale care sunt construite din start pentru a integra principiile de sustenabilitate şi care vorbesc despre asta sau nu. Avem multe alte companii care se implică în comunitate prin activităţi filantropice sau de tip CSR pentru a obţine licenţa socială de a opera în acele comunităţi.
La rândul lor, acestea vorbesc despre ceea ce fac sau nu. Unele vorbesc mai mult decât fac, altele dimpotrivă, tac şi fac. La polul opus, avem organizaţii mai mult sau mai puţin cunoscute, de mari şi mici dimensiuni deopotrivă, locale sau multinaţionale care defrișează ilegal, poluează apele, angajează la negru, cumpără influenţă sau care, cu bună intenţie dar şi cu bună ştiinţă, ignoră reglementările de siguranţă publică, provocând tragedii colective.
În acest cadru complex şi zbuciumat este firesc să ne întrebăm: de unde pornim totuşi discuţia despre sustenabilitate? Despre ce vorbim: despre prezent, despre următorii trei ani sau despre viitorul generaţiilor care abia se nasc? Pornim de la problemele acute care ne pun în pericol prezentul, sau de la modelele de bună practică pe care ni le oferă câţiva campioni din piaţă pentru a construi viitorul?
Sunt întrebări la care vom avea nevoie să găsim răspunsul foarte curând. Peste 700 dintre marile companii private care operează în România vor fi obligate să publice rapoarte privind sustenabilitatea activităţii lor începând cu 2017. Sunt companiile cu peste 500 de angajaţi care intră sub incidenţa directivei 2014/95/UE.
Ce vor avea de spus toate aceste organizaţii despre impactul activităţii lor? Este greu să estimăm – încă nu avem o lege naţională care să transpună directiva europeană. Cu siguranţă însă, organizaţiile care vor publica rapoarte de sustenabilitate vor avea de câştigat - de la o mai bună reputaţie, angajaţi mai loiali, acces mai facil la capital, eficienţă crescută şi până la reducerea pierderilor.
Dar, mai mult decât atât, poate cel mai important câştig este faptul că procesul de raportare va fi în esenţă unul de management al riscurilor. Aşadar, am putea începe discuţia de aici – de la responsabilitatea pentru riscurile pe care ni le asumăm – ca administratori, ca manageri de echipe, ca angajaţi, ca oameni.
Oana GORBĂNESCU
CSR officer EY România
