Mioriţa în variantă clujeană, la Boian FOTO / VIDEO

Etnologii clujeni au înregistrat marţi, 17 aprilie, o variantă inedită a baladei Mioriţa. Se numeşte „Tri păcurăraşi" şi era cântată la Boian. În Mioriţa clujeană baciul moldovean se teme că „pe mine mi-ţi puşca" şi este o variantă cu atât mai specială, cu cât nu s-a mai regăsit până acum în această parte a ţării.

 

Zece femei din Boian s-au întâlnit marţi, în a treia zi de Paşte la casa uneia dintre ele din Hodăi-Boian ca să înregistreze o colindă bătrânească a zonei. „Moţii noştri au cântat colindele astea. Asta se cheamă „Tri păcurăraşi". Noi, că suntem mai tinere, am aflat de la şcoală de Mioriţa şi ne-am prins că seamănă, dar bătrânii, părinţii şi moşii noştri nu ştiau de aşa ceva", spune Maria Cozma, una dintre cântăreţe. „Noi suntem corul bisericii", completează Veronica Baciu, altă membră a grupului. „Nu avem dirijor şi cântăm numai pe o voce, dar să vedeţi numai ce cântece frumoase ştim şi ce bine le zicem", adaugă femeia. Tragica soartă a ciobănaşului moldovean, numit în zonă „păcurar" face parte şi din poveştile pe care le auzeau copii din sat. „Mie îmi povestea tatăl meu cum s-a întâmplat, de bună seamă că a fost poveste adevărată", a remarcat Carolina Drăgan, altă membră a corului.

„Era colindă grea şi copiii au renunţat la ea. Au început să cânte altele, mai scurte, care au apărut acum", a remarcat Veronica Baciu. Nimeni nu îşi mai aminteşte dacă se cânta la Crăciun, la Bobotează, la Paşti sau în timpul anului, la clăci ori şezători. Mai mult, Dumitru Tritean, inspector la primăria comunei, spune că „această colindă am întâlnit-o şi în alt sat din Ceanu Mare, la Dosu Napului unde oamenii spuneau că preotul i-a îndemnat să nu mai cânte asta, că nu e colindă".

„Mioriţa are peste 900 de variante. Unicitatea acestui cântec tradiţional este felul în care va fi omorât ciobănaşul", observă etnograful Mircea Câmpeanu de al Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale din Cluj (CCPCTC), care cutreieră de câţiva ani satele judeţului pentru a înregistra ce a mai rămas din folclorul autentic. „În nici o variantă nu se spune „Pe mine nu mi-ţi puşca". Aceasta conferă unicitatea variante noastre.

 

Înşirate pe scaune, în semicerc, cântăreţele din Boian au scos din buzunarele şorţurilor de mătase toate telefoanele mobile, iar gazda le-a dus în altă odaie, ca nu cumva vreun apel să deranjeze înregistrarea. Au repetat de câteva ori, după care au interpretat în faţa microfonului cu glas puternic şi tărăgănat cântarea tristă şi răscolitoare a ciobănaşului din balada cea mai apreciată a românilor.

„O variantă mioritică la Boian este ceva deosebit, pentru că Mioriţa există doar în exteriorul arcului carpatic. Grupul alcătuit din baciul vrâncean, cu baciul moldovean şi cu cel ungurean care ar fi de fapt ardelean se regăseşte şi la Boian, este ceva special, de aceea ne aflăm aici să consemnăm această colindă minunată. Ea durează 12 minute şi a fost preaudiată, acum avem certitudinea că este, într-ea adevăr o colindă foarte veche. Până la urmă, ea consemnează şi viaţa satului, şi nevoile, necazurile prin care treceau păcurarii noştri în aceste zone. Eram un popor crescător de animale şi mai ales de oi, cred că suntem şi astăzi", a mai spus Cîmpeanu.

Atunci când şi-a început cercetările din cadrul proiectului de conservare a folclorului efectuat de CCPCTC, specialistul a fost uimit să vadă cât de bine s-au păstrat în zona Ceanu Mare câteva tradiţii care în alte locuri au fost deja uitate. Explicaţia ar sta în izolarea satelor cu pricina de lumea civilizată. „În Postul Mare noi purtăm numai haine negre. Nu se dansează, nu se fac discoteci", mărturiseşte Veronica Baciu. E drept că nu se mai fac nici clăci, nici şezătorile de altă dată. „Mai demult ţeseau femeile la războaie, coseam cu toate chemeşi. Astea sunt din pânză ţesută la război şi cu fir cusut. Costumul nostru se cheamă port dărăburit şi are şorţ, pieptar şi rochie. Acuma rar le mai purtăm. Ne-am făcut doamne, măcar că tot ţărani suntem", oftează Maria Cozma. Femeile îşi amintesc cu drag de dansurile care animau satul în a doua zi de Paşti, în duminicile şi sărbătorile din zilele de vară, cu ceteraşi şi feciori ospătaţi de fete pe la casele lor câte o zi întreagă. În acei ani, oamenii trăiau din cultivarea câmpului şi din creşterea turmelor de oi şi de vite. Mai sunt şi acum 4 turme de oi, însă tinerii au plecat de mult la oraş sau în Spania, iar tradiţiile se pierd văzând cu ochii.

„Prin cântecul acestei colinde va reînvia o părticică din ce a fost odată şi este românesc", este convins etnograful Mircea Câmpeanu. „Noi suntem pe teren, pentru că e păcat să pierzi aceste momente în care mai poţi recupera ceva autentic. Poate am rămas ultimii luptători pentru folclor. Vrem să le arătăm oamenilor că încă mai există folclorul tradiţional", conchide specialistul.