La mulți ani, România! Istoria zilei de 1 Decembrie

Ziua Națională a României este sărbătorită, în fiecare an, începând din 1990, la 1 Decembrie, dată la care în anul 1918 Marea Adunarea Națională de la Alba Iulia a adoptat rezoluția Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

În 1990, Parlamentul României a hotărât prin Legea nr. 10 din 31 iulie proclamarea zilei de 1 Decembrie ca Zi Națională a României. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, potrivit http://www.cdep.ro/.

Între anii 1866-1947, Ziua Națională a României a fost sărbătorită la data de 10 Mai, dată care are o triplă semnificație. La 10 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen sosea la București și depunea, în fața Parlamentului, jurământul de credință, fiind proclamat Domnitor al României, sub numele de Carol I. La aceeași dată, în 1877, Carol I promulga Legea pentru desființarea tributului către Înalta Poartă, în urma proclamării Independenței de Stat a României, care avusese loc la 9 mai 1877, în cadrul sesiunii extraordinare a Adunării Deputaților. La 10 mai 1881, era proclamat Regatul României.

După abdicarea, în urma presiunilor regimului comunist, la 30 decembrie 1947 și plecarea din țară, în ianuarie 1948, a regelui Mihai I (1927-1930; 1940-1947), Ziua Națională a României a fost sărbătorită între 1948 și 1989 la data de 23 august. La această dată, în 1944, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, România ieșea din alianța cu Puterile Axei (Germania, Italia și Japonia), declara încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților (Franța, URSS, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii) și declara război Germaniei naziste și Ungariei horthyste.

La 1 Decembrie 1990, Ziua Națională a României a fost sărbătorită atât la Alba Iulia, unde la ceremoniile organizate au participat numeroase oficialități române, cât și la Arcul de Triumf din București, unde a fost organizată parada militară. Începând din 1990, în București și în alte orașe din întreaga țară se desfășoară parade militare și sunt organizate numeroase ceremonii ce cuprind depuneri de coroane, precum și manifestări culturale.

Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România a încheiat procesul de făurire a statului național unitar român, proces început la 24 ianuarie 1859, prin Unirea Moldovei cu Țara Românească, sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), continuat prin unirea Dobrogei la 14 noiembrie 1878, după încheierea Războiului ruso-româno-turc de la 1877-1878, care a marcat cucerirea pe câmpul de luptă a independenței de stat a României, în timpul domniei lui Carol I (domnitor 1866-1881; rege 1881-1914), a Basarabiei în 27 martie 1918 și a Bucovinei în 28 noiembrie 1918, sub regele Ferdinand (1914-1927).

În Transilvania, mișcarea națională română era cea mai puternică din toate teritoriile locuite de români și aflate sub stăpânire străină, arată istoricul Florin Constantiniu în lucrarea sa 'O istorie sinceră a poporului român' (București, Ed. Univers Enciclopedic, 2002).

La 17/30 aprilie 1918, numeroase personalități ale intelectualității românești, în frunte cu Traian Vuia, aflate în emigrație la Paris, au hotărât întemeierea Comitetului Național al Românilor din Transilvania și Bucovina. Înființat la Paris sub președinția lui Traian Vuia, și ulterior a dr. Ioan Cantacuzino, acesta a desfășurat o intensă activitate pentru unirea teritoriilor românești din Austro-Ungaria cu România, se arată în volumul ''Politica externă a României. Dicționar cronologic'' (București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1986). Scopul Comitetului era acela de a întreprinde o campanie de informare pe lângă guvernele statelor occidentale asupra cerințelor legitime ale românilor de a se elibera de sub dominația Austro-Ungariei, scrie Agerpres.

''Printre cei dintâi care, pe lângă declarațiile făcute de elementele din emigrație, și-au afirmat în mod public, oficial, hotărârea de a dispune singuri de soarta lor, au fost românii din Transilvania'', se arată în lucrarea ''O zi din istoria Transilvaniei'', autor Vasile Netea (București, Editura Țara Noastră, 1990).

''Partidul Național Român, al cărui Comitet Executiv își afirmase încă de la 12 octombrie intenția de a asigura românilor transilvăneni statutul unei 'națiuni libere' și de a-și asuma conducerea Transilvaniei, ca organ de putere, a învestit pe Alexandru Vaida-Voevod să prezinte în parlamentul de la Budapesta poziția partidului și a constituit o delegație permanentă - o adevărată conducere operativă - alcătuită din Iuliu Maniu, Ștefan Cicio Pop, Vasile Goldiș, Theodor Mihali, Al. Vaida-Voevod și Aurel Vlad'', arată istoricul Florin Constantiniu ('O istorie sinceră a poporului român', București, Ed. Univers Enciclopedic, 2002). La 18 octombrie, într-o cuvântare ținută în atmosfera tensionată a parlamentului ungar, Al. Vaida-Voevod a rostit cuvintele: ''Națiunea română așteaptă și pretinde, după multe suferințe de veacuri, afirmarea și valorizarea drepturilor ei nestrămutate și inalienabile la deplină viață națională''. Era întâia afirmare oficială a dreptului românilor la autodeterminare, în concordanță cu principiul inclus de președintele Wilson în cele 14 puncte ale sale, destinate a deveni fundamentul păcii ce urma a fi încheiată. (Florin Constantiniu, 'O istorie sinceră a poporului român')

La inițiativa fruntașului socialist Ion Flueraș, s-a constituit la 31 octombrie 1918 pe baze paritare - șase reprezentanți ai Partidului Național Român și șase ai Partidului Social-Democrat - Consiliul Național Român Central, organism destinat să coordoneze eforturile celor două partide în conducerea luptei naționale. Câteva zile după crearea lui la Budapesta, Consiliul și-a mutat sediul la Arad și a dat publicității un manifest în care, după ce denunța politica de oprimare și deznaționalizare dusă de guvernul ungar, declara: ''Națiunea română din Ungaria și Transilvania nu urmărește să stăpânească asupra altor neamuri. Lipsită cu desăvârșire de orice clasă stăpânitoare istorică, națiunea română, prin ființa ei însăși, este întruparea democrației celei mai desăvârșite. Pe teritoriul său strămoșesc, națiunea română este gata a asigura fiecărui popor libertatea națională, și organizarea sa în stat liber și independent o va întocmi pe temeiurile democrației, care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritoriul său egalitatea condițiunilor de viață, unicul mijloc al desăvârșirii omenești''. (Florin Constantiniu, 'O istorie sinceră a poporului român')

La 7/20 noiembrie 1918, pentru a proceda în conformitate cu voința întregului popor român, Consiliul Național a hotărât convocarea la Alba Iulia, la data de 18 noiembrie/1 decembrie, a unei adunări în care să fie reprezentate toate circumscripțiile electorale de pe teritoriile Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului existente la alegerile din 1910 (130 la număr), toate păturile sociale, toate instituțiile bisericești, școlare, culturale și economice, reuniunile de femei, reuniunile învățătorești, reuniunile de meseriași, gărzile naționale, organizațiile muncitorești, asociațiile studențești.

Ceea ce a determinat pe convocatori să aleagă ca loc de adunare orașul Alba Iulia era îndelungata existență și marea importanță istorică a acestuia. Pentru români, ea simboliza triumful din 1599 al lui Mihai Viteazul, primul realizator al unirii celor trei provincii istorice românești, se arată în lucrarea ''O zi din istoria Transilvaniei'', autor Vasile Netea (București, Editura Țara Noastră, 1990). Convocarea adunării de la Alba Iulia a fost întâmpinată pretutindeni cu o nemărginită însuflețire.

''Convocarea, redactată - ca și comunicatele și manifestele anterioare - de Vasile Goldiș, directorul ziarului ''Românul'', era semnată de Ștefan Cicio-Pop, în calitate de președinte al Marelui Sfat al Națiunii Române din Ungaria și Transilvania și de Gheorghe Crișan, ca secretar'', amintește istoricul Vasile Netea în lucrarea sa ''Conștiința originii comune și a unității naționale în istoria poporului român'' (Editura Albatros, 1980). Cu două zile înainte de Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, potrivit relatărilor ziarului ''Alba-Iulia'', au fost primiți aici primii reprezentanți ai Consiliului Național - Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș, Ioan Suciu - care aveau misiunea de a definitiva programul și modalitățile de desfășurare a adunării, se menționează în lucrarea amintită.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, pe lângă cei 680 de delegați aleși în cele 130 de circumscripții electorale ale Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului și Sătmarului, în sala Casinei din Alba Iulia se aflau și reprezentanți ai diferitelor instituții și organizații politice, culturale, profesionale, de învățământ, religioase, militare, de femei, de sindicat, delegați ai Partidului Social Democrat Român, gărzilor naționale și ai societăților studențești, în total 1.228 de delegați. Alți participanți, 'peste 100.000 de țărani, muncitori și orășeni veniți din toate părțile unde se vorbea românește, de la Iza maramureșeană până la Dunărea bănățeană, din țara Bârsei până la Crișuri', erau adunați pe Câmpul lui Horea, așteptând Rezoluția Adunării, arată lucrările 'Istoria României în date' (Editura Enciclopedică, 2003) și 'Scurtă istorie a românilor' (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, 1977).

În primul articol al Rezoluției Marii Adunări Naționale, ce decreta unirea tuturor românilor într-un singur stat, se arăta: 'I. Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.' ('Unirea Transilvaniei cu România 1918', Editura Politică, 1978).

Adunarea Națională a procedat, apoi, la alegerea unei Adunări legislative, numită Marele Sfat Național, compusă din 250 de membri, dintre care 200 să fie aleși de Adunare imediat, iar restul de 50 să fie cooptați de însuși Marele Sfat Național; acesta, la rându-i, numea guvernul provizoriu, Consiliul Dirigent.

Cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia au aprobat cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Rezoluția votată a devenit, astfel, documentul istoric prin care se înfăptuia visul de veacuri al poporului român: România Mare.

În aceeași zi, regele Ferdinand și regina Maria intrau în București, după doi ani petrecuți în refugiu la Iași, orașul redevenind capitala României întregite.

Academia Română, care - se sublinia în telegrama adresată Consiliului Dirigent format la Alba Iulia - reprezenta ''de la întemeierea ei unitatea culturală a românilor de pretutindeni'', tramsmitea un salut frățesc înfăptuitorilor Unirii. Prin actul lor, se preciza în telegramă, ei realizaseră ''gândul statornic al neamului''. (''Aspecte ale luptei pentru unitate națională'', Iași, Ed. Junimea, 1983). Printre semnatari se numărau președintele Academiei, savantul Petru Poni, Iacob Negruzzi, Simion Mehedinți, Gr. Antipa, D. Onciul, dr. Victor Babeș, Al. Lapedatu, Vasile Pârvan, I. Bianu, I. Bogdan ș.a.

Regele Ferdinand a emis la 11/24 decembrie 1918 Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu România și Decretul-lege de organizare provizorie a Transilvaniei. În Decretul regal din 11 decembrie 1918 cu privire la hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia se arăta: ''Luând act de hotărârea unanimă a Adunării Naționale din Alba-Iulia, am decretat și decretăm: Art.1. Ținuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naționale din Alba-Iulia de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sunt și rămân deapururea unite cu Regatul României'', conform volumului ''Documente privind istoria României între anii 1918-1944'', coordonator Ioan Scurtu (București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1995).