Despre verticalitatea intelectualilor

Despre verticalitatea intelectualilor
Societățile avansate își datorează succesul, în bună măsură, rolului jucat de oameni inventivi, care le-au asigurat modernizarea tehnologiei, democratizarea instituțiilor și creația culturală.

O parte au fost numitiți, în Europa Centrală și Răsăriteană, cu un termen nu tocmai precis, "intelectualii". Pe aceștia, într-o memorabilă conferință, Bronislaw Gyeremek îi caracteriza, oarecum încurajator, drept "aceia care se dedică celorlalți" printr-o verticalitate pilduitoare.
Istoria regiunii în care trăim a confirmat mereu că verticalitatea cetățenilor în stare să dea tonul poate pune în mișcare societăți întregi. Ea nu se întâlnește, însă, totdeauna. Acolo unde intelectualii caută doar să obțină beneficii (sinecuri, funcții, titluri, alte favoruri) însăși viața culturală este anesteziată, personalitățile se descompun și intră la remorca altora. Unde intelectualii întrețin sensibilitatea față de neajunsuri, exigența și preocuparea schimbării, ei contribuie la propășirea societății și capătă profil.

Reflecții asupra verticalității pot stârni diverse experiențe din jurul nostru. La tot pasul se deschid întrebări. Nu ar fi fost cazul, de pildă, să se formuleze o opinie văzând că punctul de plecare al diagnozei după care s-a intrat în "societatea minciunii (Lügengesellschaft)", dată de contemporaniști germani, a fost analiza făcută de un cunoscut psihiatru român? Nu ar fi trebuit să se reacționeze la declarația liderului bulgar, după care vecinii de la sudul Dunării ar avea o criză mai puțin semnificativă decât cea din România, unde până și foști demnitari caută să obțină cetățenia altor state? Nu ar fi de așteptat ca perpetuarea sărăciei pe scara cea mai mare în Europa, în epoca enormelor capacități de producere, să fie pusă în discuție? Nu s-ar cuveni ca degradarea larg observată a instituțiilor și scăderea perceptibilă a nivelului profesional să devină teme?

Confuzia valorilor este însă atât de intrată în viața actuală de la noi, încât vezi la tot pasul impostura. În fapt, s-a constituit o mulțime de Dinu Păturică ajunși decidenți, dar inapți de o analiză serioasă. Li se adaugă numeroși șefi la fel de inculți precum activiștii politici ai anilor cincizeci, doar ceva mai rapaci. Le țin isonul coterii de apărători ai "corectitudinii politice (political correctness)" cu ochiul la plata din partea unei organizații, a unui "program" sau pur și simplu din partea mai marilor zilei. Stendhal spunea că este primejdios când nepregătiții ajung să decidă, Thomas Mann că Germania și-a datorat catastrofa din anii treizeci ascensiunii "celor mai slabi (die Untersten)", Constantin Brâncuși arăta că "<diștepții> produc camelotă", adică "marfă proastă".

Sunt însă consecințe mai grave ale acestor carențe. Se lovesc direct oameni și promisiuni. Un exemplu îl constituie ceea ce s-a petrecut în săptămânile trecute, când cel invitat să devină candidat la postul de primar general al Capitalei - nu altul decât simbolul, la un moment dat, al luptei pentru libertăți cetățenești din țară, care, după unii, nu a rămas consecvent de a lungul anilor - a fost supus unui atac concertat și forțat să renunțe.

Nu examinarea unui cetățean este alarmantă, căci oricine intră în roluri publice trebuie să se aștepte la așa ceva, ci felul în care s-a forțat această renunțare. Bunăoară, nu s-a discutat vreo clipă ce propune candidatul potențialilor alegători sau ce proiect are pentru urbe. S-a discutat numai biografia sa de acum peste douăzeci de ani. Din nou a fost evident că la noi sofismul ad hominem (a ataca persoana spre a discredita ideile cuiva) este hrana multor "intelectuali". Oricât ai căuta, nu găsești o țară comparabilă în care acest sofism vulgar să aibă în zilele noastre atâta trecere! De la Aristotel știm că sofismul ad hominem nu dovedește nimic. La noi este socotit gândire și se apelează astăzi copios la acest sofism pentru că mai asigură marginalizarea oamenilor de valoare, prin afectarea imaginii lor, și ascensiunea, pe locurile eliberate, a unor carieriști.

Apoi, un alt procedeu, la fel de abuziv: atunci când se discută biografia cuiva, aproape nimeni nu stabilește cu precizie faptele. Se pun în circulație zvonuri, se închipuie fapte, care nu se mai verifică, și se umplu site-urile cu minciuni. Chiar în instituții ale statului român actual se falsifică documente, se confecționează "probe" și se pun în funcțiune delatori (numiți cam elegant "denunțători"), care apoi se lăfăie în prezidii ce dau rezoluții cu erori elementare de logică. Nu se mai face distincție între vorbe și fapte și se derivă realități din simplele perorații ale cuiva. Nu numai că ideile unui om care candidează, proiectul lui, nu contează, dar se lucrează, de fapt, la macularea persoanei cu orice chip. În acest fel, se sugerează că toți sunt o apă și un pământ. Deviza "nimeni nu este mai presus de lege" se ia mai nou în înțelesul că fiecare este murdar, încât chestiunea este să-i descoperi păcatele, iar dacă nu are, să le inventezi, căci nu se poate să nu le aibă!

Dar dacă sofismul ad hominem este atât de frecventat, se pune întrebarea: cine sunt cei care discută biografia persoanei când este vorba de ideile acesteia? Cine îl folosește? Cine sunt "moraliștii"? Aici ne întâmpină un alt procedeu ce merită subliniat. Așa cum se vede din nou, pe cazul pe care îl avem în față, este vorba de persoane care profită din plin de debusolarea instituțiilor și vând orice, de inși care nu au realizat ceva în afara delațiunii, socotită la noi, în mod fals, libertate de opinie și justiție solitară, și de tot felul de interesați ca nu cumva alții să reușească. Împreună, aceștia întrețin atmosfera din jurul unor oameni care ar putea cel puțin să spună lucrurilor pe nume, în mod responsabil.

Reflecția asupra verticalității intelectualilor ți-o poate accentua, printre lecturi, cea a cărții lui Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita românească între 1930 și 1950 (Humanitas, București, 2011). Mi s-a părut la fel de elocventă astăzi.

Autorul observă că în România perioadei cercetate s-au succedat șapte regimuri: democrația relativă de până în 1937, dictatura regală din 1938, statul național-legionar din 1940-41, dictatura antonesciană din 1941-44, scurta democratizare din 1945, guvernarea comunizantă din 1945-47, regimul comunist ulterior. Deși istoria complicată explică multe, cartea pune în lumină răspunderea individuală a intelectualilor. Lucian Boia își propune, de altfel, "să testeze comportamentele [tocmai] în asemenea cursă presărată cu obstacole" (p.8). Premisă neândoielnic corectă, căci, în fond, valoarea morală a persoanei se poate stabili abia atunci când a avut în față alternative și riscuri, nu când totul a fost hotărât de alții. De aceea, scrie Lucian Boia, "fiecare intelectual a avut propriul profil și propria poveste" (p.342). Pentru perioada 1930-1950, el face această constatare generală: "Am întâlnit, de a lungul periplului nostru, și intelectuali consecvenți în apărarea unor valori și idealuri. Unii și-au plătit scump consecvența. <Adaptabilii> sunt însă o specie mai numeroasă (s-a văzut și sub Carol al II-lea, și sub Antonescu și sub comuniști; sunt semne că s-ar fi văzut mai bine și sub legionari, dacă timpul nu ar fi fost atât de scurt)" (p.342).

Reflexul cel mai răspândit printre intelectualii autohtoni a fost, din nefericire, ne spune istoricul, "adaptarea". Prea puțini și-au exprimat răspicat opiniile, presupunând că le-au avut. Puțini au făcut temă din necazurile oamenilor, când, de exemplu, chiar analize britanice dădeau țara, la sfârșitul anilor treizeci, ca exemplu de delăsare. Și mai puțini s-au angajat pentru interesul public. Rareori s-au uitat la ceea ce fac intelectualii altor țări. Prea mulți au rămas egoiști și incapabili de solidarizare în cauze ale vieții celor din jur. Deja Seton-Watson (Eastern Europe beetwen the wars. 1914-1941, Cambridge University Press, 1945) observa, de altfel, preocuparea vârfurilor culturale ale vremii nu de a lichida sărăcia și abuzurile din societate, ci de a intra în grațiile stăpânilor. Prea puțin s-a asumat realitatea cu gândire proprie elaborată și răspundere aferentă.

Cartea lui Lucian Boia oferă tabloul viu al intelectualilor aflați în căutarea soluției în împrejurările timpului. Unii au rămas fideli convingerilor democratice - Grigore T. Popa, Emil Hațieganu, Anton Dumitriu, Liviu Rebreanu ies din paginile cărții drept intelectualii cei mai verticali și mai consecvenți cu ei înșiși. În schimb, "Constantin Daicoviciu a avut ca nimeni altul abilitatea de a trece dintr-un regim în altul" (p.161), iar George Călinescu nu a ezitat să-i atace pe cei deja puși în lanțuri, precum Iuliu Maniu și alți opozanți la comunizare (p.260-261). De altfel, Constantin Rădulescu-Motru, la o vârstă venerabilă, observa cu amărăciune că adaptarea la politica zilei a devenit „pavăză împotriva nedreptăților de care puteam fi lovit" (p.277). Unii au crezut că adaptarea îi salvează. Florian Ștefănescu-Goangă, de exemplu, l-a urmat pe Gheorghe Tătărăscu în toate tribulațiile lui (cu dictatura carlistă și comunizarea incipientă de după 1945), pentru ca să sfârșească lovit din greu.

Sunt multe comportamente evocate în cartea lui Lucian Boia, care pun pe gânduri. Dar întrebarea mai presantă este „cum se stă în anii noștri?".
Oricum s-ar suci indicatorii și oricât de relativizate ar fi opticile, nu se va putea ocoli adevărul că România a intrat, din jurul lui 2009, pe cursul unei politici economice eronate, de care s-a legat desfigurarea democrației abia renăscute, pentru a păși în cea mai gravă criză a istoriei ei moderne. O criză eminamente indigenă, ramificată, adică financiară, economică, de lideri calificați, de capacitate de administrare, de motivație, de creație, ce se observă și astăzi. Cum se manifestă intelectualii în fața noii curse presărate cu obstacole? Să răspundem rămânând la reperele excelentei cărți a lui Lucian Boia, dar să privim lucid ceea ce se petrece.

În Capcanele istoriei. Elita românească între 1930 și 1950, Lucian Boia aduce la un moment dat informația stupefiantă că obligarea profesorilor universitari de vârf la pensionare la 65 de ani nu este inovația Legii educației adoptate în România în 2011, lege aflată încă în vigoare. Este chiar legea adoptată de legionari în 1940 și aplicată spre a elimina adversari politici. Atunci, „dintr-o lovitură, universitatea românească s-a eliberat de cei mai celebri reprezentanți ai săi" (p.170). Au fost scoși imediat din universități Nicolae Iorga, Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Dimitrie Pompeiu, Emil Racoviță și mulți alții.

Personal, eram încredințat că inspirația pentru legea educației din 2011 venea direct din deciziile lui Mussolini (evocate în scrierile lui Max Gallo sau Salvatore Lupo, la care m-am referit în Andrei Marga, România actuală. Diagnoză, Eikon, Cluj-Napoca, 2011, pp.164-167). Dar, oricare a fost sursa nemijlocită de inspirație, faptele erau limpezi. În 1940, o mână de exaltați violenți, în 2011 o altă mână, de obsedați de parvenire, au pus în mișcare mecanismul eliminării universitarilor care aveau alte opțiuni politice decât regimul. Nemijlocit, și exaltații și obsedații voiau locurile și funcțiile acelor intelectuali, fără să-i poată concura profesional și civic. Este adevărat, dictatorul italian a eliminat peste o sută de profesori universitari, legionarii au lovit ceva mai larg, iar obsedații din 2011 au bătut orice record, eliminând, după unele date, peste o mie de universitari. Ca să întregesc tabloul, aș aminti că Hitler, după preluarea puterii, a numit un veterinar în fruntea universității din Berlin și ca ministru un șters director de școală, pe care i-a instrumentat pentru a scoate din roluri vârfuri intelectuale care nu-l agreau.
Revenind la legea din 2011, se pune întrebarea dacă a ieșit ceva bun din prevederea amintită? A ieșit o irosire incomensurabilă de energii și competențe importante pentru orice țară și o prăbușire vizibilă și astăzi în banalitate și nerelevanță a universităților, urmată deseori de ocuparea locurilor de către persoane bune de altceva. Nici rapoartele pline de autoflatări sau ceremoniile cam ridicole, nici chiar atribuirea abundentă de doctorate fără realizări și de doctorate honoris causa lipsite de acoperire din anii recenți, nu mai pot masca efectele nefaste.
Au reacționat, însă, intelectualii? Lucian Boia spune că aceștia au „abilitatea de a găsi de fiecare dată argumente potrivite pentru a se justifica" (p.342). Pentru trecut poate că este valabil, doar că, între timp, odată cu judecarea în tribunalele postbelice a crimelor comise sub dictaturi, unele argumente și-au pierdut valoarea. Argumentul, adesea invocat, „așa a trebuit să fac" nu mai este acceptat de cetățenii maturi.

Să luăm în seamă situația de fapt. În 2011, când se discuta cu parlamentari din arcul guvernamental de atunci sau cu responsabili academici, erai uimit cât de răspândite erau, pe de o parte, considerarea drept „tâmpenii" a deciziilor guvernului de la acea oră și, pe de altă parte, votarea docilă a „tâmpeniilor", respectiv punerea lor fără ezitare în aplicare de către unii care, formal, blestemau. Justificarea invocată era că „partidul obligă" sau „așa s-a decis" sau „asta-i situația". Este astăzi altfel?

Nu sunt semne bune, dacă luăm act de conformismul care s-a așternut ca o plagă într-o societate plină de necazuri. Se poate însă constata că anonimizarea răspunderii, sub care se ascunde mereu oportunismul, sau transferarea imaginară a răspunderii de către cel care votează sau execută „tâmpeniile" - o astfel de „justificare", așadar, a fost infirmată deja de completul de judecată de la Nürnberg (1946) și de cele care au urmat. Fiecare persoană trebuie să răspundă până la urmă în fața justiției, sau măcar a propriei conștiințe, pentru ceea ce a făcut sau nu a făcut la timp. Altfel, succesorii servanților regimurilor de tristă amintire inundă viața publică cu docilitatea lor, gata să aplaude orice abuz.

Ceea ce a lipsit în mod evident „adaptabililor" înregistrați de Lucian Boia a fost convingerea că există valori (libertate individuală, justiție, dreptate socială, răspundere personală etc.). Aceia știau, desigur, că pe lume sunt și aceste valori, dar, în sinea lor, le considerau bune pentru alții sau pentru alte vremuri. Consecințele nu au întârziat să apară. România nu a mai putut reveni la democrație decât târziu, iar ceea ce s-a cucerit în decembrie 1989 și anii ce au urmat este periclitat cu sârg, cu scurte intermitențe, de prin 2009 încoace.

Cum se va putea extinde convingerea valorilor și devoțiunea pentru adevărul că „intelectual este cel care se dedică celorlalți"? Această întrebare a redevenit acută și dificilă. Acută pentru că România nu are cum ieși din crizele ei fără verticalitatea intelectualilor. Dificilă, pentru că - dincoace de mănunchiul concetățenilor consecvenți cu valori și cu ei înșiși - este lățită cohorta parveniților, a activiștilor senilizați de incultură, a celor care portretizează plini de ifose conducătorii, fără să vadă suferințele condușilor, a căutătorilor de avantaje indiferent pe seama cui. Se știe dintotdeauna că pe scena deciziilor vin, în mod firesc, noi și noi oameni. Nu ar trebui întrebat oare dacă vin oameni cu merite, capabili să-și asume răspunderi, și nu sfertocalificați, descurcăreți pe umerii rudelor și ai aranjamentelor oculte, pe care istoria îi lasă până la urmă pe drum?

Întrebarea se lărgește inevitabil. Nu ar fi cazul să se dea curs acelor valori simple - sinceritatea, cinstea, devoțiunea pentru cauze publice, respectul performanței, meritocrația - profund disprețuite în România de astăzi, pe care, așa cum s-a văzut și de această dată, cei atacați abia apucă să le numească? Nu cumva tocmai teama de lumina ce s-ar proiecta asupra profitorilor actualei confuzii din societate explică ceea ce s-a petrecut? Nu cumva s-a instalat un primitivism care face ca prea mulți „intelectuali" să lupte mai mult pentru căpătuială, decât pentru performanțe propriu-zise? Nu cumva plăcerea lovirii este mai căutată de unii decât bucuria creației proprii? Nu cumva, în confuzia organizată a valorilor, se ajunge prea frecvent ca neisprăviții să-i lovească pe cei care au făcut ceva?

 

 

Comenteaza