Stoică şi cu obstinaţie a trecut peste valurile istoriei, de la înlocuitori de cafea şi psihodrama extravagantă si histrionică a avangardei sub dictatură la bere străină si marginalitatea nostalgică a oamenilor de carte şi cuvânt în urbea burgheză de azi. A rămas mereu, acolo în inima târgului, locul de întâlnire şi de zăbovire sub urgii, unele austere altele doar benigne, al meşteşugarilor cuvântului, gândului, penelului sau daltei. Acum că nu mai au cafenea, lor ar trebui sa le dedicăm un turn, un bastion în aşteptarea Noului Ev Mediu. Într-o sincronicitate revelatoare de destin, Arizona se închide la câteva zile după moartea marelui poet Mircea Ivănescu. Vocea eterică a celui mai rafinat post-expresionism urban atât de stingher în societatea păşunist-pompieristică şi tranzacţionistă, prezenţa evanescentă a poetului sibian era tutelară în Arizona, chiar dacă rară în trup. Inspiraţia sa, în posteritatea estetică a Cercului Literar de la Sibiu născut la Cluj în jurul lui Lucian Blaga, vrăjea atmosfera liberală, cosmopolită şi poetică a cafenelei.
Acolo se respira,se gândea, se vorbea şi se juca în ritmurile unui poem continuu, ale fervorii unui jam-session intelectual permanent Geniul locului era riguros şi jucăuş. Adiau miresmele unui festin cerebral de extracţie romantic-germană ale unor personaje parcă descinse din Herman Hesse cu accentele cavaleresc-spirituale ale frăţiilor universitare antice atât de acasă în inima Heidelbergului României. Alternau cu delirul pitoresc autohton balcanic sincopat cu ritmuri trans-oceanice de jazz, un hibrid fermecător şi extatic între nebunia lui Buckovsky şi melodia lui Esenin, între metafizica lui Tarkovski şi circul lui Kusturica. Cel din urmă va semna un strălucitor Arizona Dream, cu Johnny Depp, mulţi ani după ce l-am plămădit în imaginarul nostru protocronist. Naşul Arizonei noastre de nechezol, reverii ludice, inimă , minte şi rezistenţă de pe Someş a fost profesorul, distinsul anglist Bill Stanciu, Arizona, peste deşertul existenţei, trăieşte în inimile noastre.
