Or, ca persoane totuşi mature, trecute printr-o educaţie iudeo-creştină, n-ar trebui oare să ne întrebăm: acesta este ultimul adevăr? Cu siguranţă, egoismul şi narcisismul nu sunt nici ultimul adevăr şi nici măcar adevărul. în definitiv, nu poate nimeni revendica legitim apartenenţa la creştinism dacă nu ia în seamă ceea ce Iisus, deja în Predica de pe munte, spunea: “Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Profeţii”.
Egoismul este – putem traduce aceste îndemnuri cu semnificaţii nesfârşite, în contextul cultural de astăzi – de contrabalansat prin reciprocitatea şi solidaritatea oamenilor.
Oricum am evalua schimbările din societatea noastră de astăzi, nu putem ignora întinsele zone de sărăcie ce persistă: sate care trăiesc la marginea mizeriei, oameni care abia îşi duc zilele, persoane condamnate la izolare în colectivităţi altfel agitate, adolescenţi cărora li se închid orizonturile, tineri care renunţă la învăţătură negăsind căile realizării de sine sau din raţiuni pecuniare.
Nu putem ignora ceea ce se numeşte deja “noua pauperizare” – ce constă în insulele de delincvenţă, de droguri şi nou analfabetism din societatea actuală. Or, nimeni nu ar trebui să jubileze în societatea românească de azi câtă vreme sărăcia persistă! Nu este de fapt progres semnificativ în jur atât timp cât alţii suferă efectele subdezvoltării, marginalizării, ignoranţei şi ignorării. O grijă explicită pentru cei aflaţi în dificultate – din diferite cauze, economice, sociale, educaţionale sau de altă natură – este indispensabilă.
Ştim prea bine că nu este posibilă nicăieri în lume stipendierea tuturor celor care doresc să studieze şi că mulţi studenţi trebuie să se îngrijească să îşi finanţeze studiile din resurse proprii sau din resurse găsite pe cont propriu. A te îngriji de propria finanţare devine premisă a studiilor. Dar, oricât de continuă şi eficace ar fi această grijă din partea unui tânăr, ea nu rezolvă totul: o susţinere din partea fundaţiilor şi a sponsorilor este necesară. Pe de altă parte, aspiraţia firească de mobilitate internaţională a tinerilor nu poate fi satisfăcută nici măcar de cele mai performante programe: excelentul program european “Erasmus”, de pildă, asigură în ţările Uniunii Europene mobilitatea a până la 5% dintre studenţi. Iar ceilalţi?
Nu altcineva decât John D. Rockefeller spunea, inspirat, în 1941: “Cred că orice drept implică o responsabilitate; orice oportunitate, o obligaţie; orice posesiune, o datorie”. Eu cred că actualitatea răspunderii, a obligaţiilor şi a datoriilor nu este astăzi diminuată şi că putem face proba fiecare, prin exemplul personal.
Nu ne putem face însă iluzii când privim ceea ce se petrece în jur: o extinsă desconsiderare a grijii pentru celălalt şi eroziunea vizibilă a conştiinţei datoriilor morale. Gilles Lipovetsky a surprins impresionant aceste fenomen, într-o carte memorabilă, Le crépuscule du devoir. L’éthique indolore des nouveaux temps démocratiques (Gallimard, Paris, 1992), când a vorbit de trecerea, deocamdată în democraţiile moderne, la “societatea postmoralistă”: “Pentru prima oară, iată o societate care, departe de a exalta comandamentele superioare, le eufemizează şi le decredibilizează, care devalorizează idealul abnegaţiei stimulând sistematic dorinţele imediate, pasiunea ego-ului, fericirea intimistă şi materialistă.
Societăţile noastre au lichidat toate valorile sacrificiale – fie că acestea sunt comandate de o altă viaţă, fie de finalităţi profane, cultura cotidiană nu mai este irigată de imperative hiperbolice ale datoriei, ci de bunăstare şi dinamica drepturilor subiective, noi am încetat să recunoaştem obligaţia de a ne ataşa de altceva decât de noi înşine” (p. 15).
Dar acest fenomen de “lichidare a valorilor sacrificiale”, care aduce amplificarea “tendinţelor de excluziune şi de marginalizare socială”, nu este, totuşi, realitatea definitivă, dincolo de care nu s-ar mai putea trece. în fapt, oamenii nu sunt dezlegaţi nici un moment de obligaţia alegerii între alternative concrete, iar de alegerile lor depinde cum vor trăi.
A promova, în orice caz, “etici inteligente”, cum recomandă prestigiosul autor, fără speranţe excesive, dar şi fără a dezarma, a activa etici ataşate “principiilor umaniste, dar luând în seamă performanţele, interesele şi exigenţele eficacităţii”, rămâne totdeauna la îndemână.
