Mulţi oameni mă întreabă despre recentul “pact al educaţiei”, discutat la Bucureşti. Fac aici doar trei constatări.
Prima este constatarea că “pactul’” nu este nou. în iunie 2000, după încheierea, de către Ministerul Educaţiei Naţionale de atunci, a negocierilor de la Bruxelles, s-a făcut un pact. Sunt documente în acest sens. De altfel, în aprilie 2000, cum se poate vedea pe documente, opinia publică şi forţele politice din ţară au fost notificate asupra oportunităţii unui “acord” în privinţa reformei educaţiei.
Pe de altă parte, se poate pune acum întrebarea: nu cumva educaţia din România suferă mai curând datorită sărăciei de idei, decât datorită confruntării acestora? “Pactul” ar trebui făcut pe un program de reformă, în care s-ar confrunta abordări multiple. Astfel de abordări nu există.
A doua constatare este aceea că punctele din recentul “pact” (“reforma curriculară”, “descentralizare”, “depolitizare”, “carta drepturilor”, “decalajul sat-oraş” etc.) au făcut obiectul dezbaterii deja de multă vreme. Se pot consulta documente. Reînsăilarea acestor puncte poate impresiona oamenii nepreveniţi, fără a rezolva ceva. în fapt, dependenţele şi corelaţiile adevărate ale educaţiei din România de astăzi sunt ocolite în “pact” sau rămân tratate propagandistic; lipseşte conceperea coerentă a învăţământului.
A treia constatare este aceea că la noi nu se reuşeşte depăşirea imposturii, care sfarmă credibilitatea proiectelor: cer performanţe persoane care nu le au, fac morală cei care o încalcă, pretind reforme cei care li s-au opus. Se acuză “declasarea” educaţiei din România în analizele internaţionale din 2007; mulţi indicatori sunt dramatici, de pildă, după 2001 abandonul şcolar a crescut continuu. Dar cine a guvernat şi a luat decizii în 2006, 2005, 2004?
Eu cred că România are nevoie acum nu de exaltări şi nici de autoflagelare, ci de chibzuinţă şi cultură. înainte de orice, în învăţământ sunt necesare încheierea reformelor tranziţiei şi noi reforme. Oricine poate observa că, în vreme ce alte ţări duceau la capăt reformele tranziţiei, la noi autorităţile voiau să întoarcă roata istoriei, iar recent vor să inventeze apa caldă.
între timp, cetăţenii trăiesc necazurile neîncheierii reformelor trecutului şi, deja, necazurile întârzierii reformelor prezentului. în ambele situaţii, însă, este nevoie de o altă abordare decât cele de astăzi – de o abordare competentă şi responsabilă a educaţiei.
Ce este de făcut acum?
în situaţia creată în România de astăzi, având în vedere urgenţele, sunt adecvaţi doi paşi: a) ameliorarea proiectului legii învăţământului superior existent, pe direcţia autonomiei şi răspunderii universitare; b) adoptarea cât mai devreme posibil a unei legi universitare compatibilă european. Se iroseşte prea mult timp la noi cu dezbaterea de iniţiative imature; mai util ar fi să se acţioneze pe căi verificate.
Se ştie că este diferenţă între “politicieni” – persoane ce articulează şi exprimă opinii şi interese particulare, şi “oameni de stat” – oameni capabili să reprezinte interese publice şi să construiască şi să gestioneze instituţii. Distincţia permite înţelegerea situaţiei din învăţământul românesc de astăzi, ca şi a situaţiei din alte domenii ale societăţii româneşti.
Mulţi oameni, inclusiv aşa-zişi “experţi” din România de astăzi, exprimă opinii plecând, de fapt, de la experienţa lor particulară cu învăţământul, dar pot concepe şi aborda aspectul instituţional prea puţin. Astfel spus, se văd copacii, dar prea puţin se înţelege că aceştia sunt o pădure, cu ecologia şi etologia proprie. De aceea, soluţiile de la noi sunt mereu contextuale şi prea puţin durabile.
