Care e scorul în războiul „tătucilor”

Votul aproape exclusiv emoţional şi personalizat dat consecvent de români după 1989 a generat inevitabilul: România e blocată în războiul personal Iohannis – Dragnea

Ceea ce se întâmplă astăzi pe aşa-zisa scenă politică românească nu e o bătălie politică între putere şi opoziţie, nu e un duel al principiilor între stânga şi dreapta şi nu e nici măcar o luptă pentru / împotriva justiţiei şi a statului de drept, e pur şi simplu războiul cu mize strict personale dintre doi oameni: Liviu Dragnea şi Klaus Iohannis.

În logica firească a lucrurilor trebuie început cu ceea ce-i mână în luptă, cu mizele celor doi. În cazul dictatorului absolut din PSD lucrurile sunt foarte simple: omul vrea să scape de dosarul în care este trimis în judecată pentru corupţie, ceea ce l-ar ajuta să evite nu doar o extrem de posibilă condamnare cu executare ci şi o abruptă încheiere a carierei politice (deşi în logica românească obţinerea statutului de infractor cu acte în regulă nu duce neapărat la dispariţia din viaţa publică, vezi cazurile Adrian Năstase, Gigi Becali, Gică Popescu sau Liviu Dragnea însuşi).

Fireşte, după o artificială albire a cazierului judiciar, visele de mărire ale teleormăneanului ar putea lua avânt spre funcţia de premier sau chiar spre fotoliul de la Cotroceni. În fond, aşa cum s-a demonstrat nu o dată, alegătorul românesc n-are nici o apăsare în a-şi alege în fruntea localităţii, judeţului sau ţării indivizi certaţi amarnic cu legea. Aşa cum am mai spus-o, numărul celor care au ieşit sau ies zilele acestea în stradă în apărarea justiţiei este infinitezimal raportat la marea masă a votanţilor.

În ce-l priveşte pe locatarul de la Cotroceni explicaţia e chiar mai simplă: neamţul şi-a început campania electorală pentru cel de-al doilea mandat. Din punctul de vedere al lui Iohannis, victoria categorică a PSD din 11 decembrie a fost o adevărată mană cerească pentru că i-a oferit, în sfârşit, ocazia să arate că există. Preşedintele absent de până acum a intrat abrupt în teren şi, în ciuda unor stângăcii - reale, cum a fost respingerea fără explicaţii publice a primei propuneri de premier sau inventate de PSD-işti, precum apariţia la şedinţa de guvern - a deschis scorul şi îl conduce, deocamdată, categoric la puncte pe Dragnea.

Aparent, Dragnea ar avea un avantaj important, faptul că are o oaste de partid (deocamdată) supusă în spate, pe când preopinentul său e singur. Nu degeaba s-a spus în ultima vreme că Iohannis e singurul care mai face opoziţie în ţara asta, practic el nu mai are un partid pe care să se bizuie. Cel puţin până la momentul la care va fi capabil (dacă va fi capabil) să se reinventeze şi să-şi găsească, în sfârşit, un lider, PNL nu există, iar USR nu s-a născut încă.

Totuşi, cum spuneam, în acest moment, neamţul îl domină pe teleormănean. Dragnea a fost pus în inferioritate încă din prima rundă, câştigată en fanfare de Iohannis, care a reuşit să-l oblige pe cel care se visează „El Lider Maximo" să-şi schimbe propunerea de premier. A urmat forţarea prezenţei în şedinţa de guvern, care, în ciuda istericalelor lui Dragnea, s-a dovedit a fi perfect constituţională, atâta vreme cât, fie şi printr-o perversă persuasiune, preşedintele a obţinut invitaţia formală din partea imberbului purtător de cuvânt al lui Dragnea în guvern, pe numele lui Sorin Grindeanu.

Reacţia ulterioară a şefului PSD a fost de-a dreptul comică. Dragnea s-a trezit glăsuind pe facebook că nu-i va mai permite lui Iohannis aşa ceva. N-a explicat cum. Va sta planton cât e ziulica de lungă la intrarea în palatul Victoria şi se va lupta în parte cu garda SPP a preşedintelui, blocându-i accesul? Sau va tocmi niscaiva haidamaci să-l răpească şi să-l pună la poprire pe neamţ să nu cumva să-l mai poată deranja pe „premierul" Grindeanu din transpus în operă măreaţa gândire a lui Dragnea de Telorman? Că alte mijloace legale sau democratice nu prea are la îndemână condamnatul şi inculpatul penal pentru a-l opri pe preşedinte să participe la şedinţele de guvern.

Dar Iohannis a făcut puncte şi din ceea ce în tenis se numeşte „greşeală neprovocată". Apariţia sa între manifestanţii anti-hoţi putea fi foarte uşor catalogată şi reţinută de mentalul colectiv drept un gest pur electoral, ceea ce a şi fost. Numai că, din nou, Dragnea s-a simţit dator să-şi dea cu stângul în dreptul, făcând vorbire de „lovituri de stat", „mineriade", „dezordine socială". Parcă-l auzeam pe Ion Iliescu în vremea în care îi cataloga drept „golani" pe demonstranţii din Piaţa Universităţii.

În mintea şefului penal al PSD, o demonstraţie publică paşnică împotriva intenţiei anunţate a guvernului de a da o serioasă lovitură justiţiei şi statului de drept este „o nouă mineriadă", o manifestaţie „împotriva Guvernului României, împotriva ordinii constituţionale şi împotriva votului popular din 11 decembrie, sabotând legalitatea care stă la baza statului de drept". Dacă asta nu-i mentalitate crâncen comunistoidă...

În fond, ceea ce continuă să facă Dragnea, cot la cot cu alt posesor de dosar penal, Călin Popescu-Tăriceanu, este să încerce să inducă ideea că votul popular îţi dă drepturi discreţionare şi nesancţionabile, dar, mai presus de toate, că susţinerea electorală are rol de detergent universal, iar justiţia n-ar avea dreptul să se atingă de o persoană, indiferent câte legi a încălcat, atâta vreme cât aceasta a obţinut validarea politică a unui scrutin electoral. Păi atunci am putea scoate judecătorii, procurorii şi avocaţii din nomenclatorul de meserii, iar vinovăţiile şi nevinovăţiile în România să fie stabilite exclusiv pe baza nivelului de simpatie publică de care se bucură împricinatul.

În fine, mişcarea cu referendumul a fost un nou punct marcat de Iohannis, la care, într-adevăr, Dragnea a reacţionat „ca la grădiniţă". Cum poţi să spui că vei declanşa, primăvara aceasta, două referendumuri naţionale, dacă nu eşti ocupantul funcţiei de preşedinte al României? Nu de alta, dar Constituţia îi dă doar preşedintelui ţării prerogativa convocării unui referendum naţional. Ba, nici măcar în eventualitatea suspendării lui Iohannis, Dragnea nu-şi poate pune în practică ameninţarea deoarece Legea Fundamentală îi interzice preşedintelui interimar, în mod explicit, să convoace referendumuri.

Şi totuşi, cum e posibil ca o ţară întreagă să fie blocată, în acest moment, în războiul total dintre doi indivizi, fie ei chiar şi preşedintele ţării, respectiv şeful PSD şi preşedintele Camerei Deputaţilor? Răspunsul e foarte simplu: românii au exact ceea ce au votat de 26 de ani încoace. Popor latin, emoţional, telenovelizat şi fără prea multă experienţă democratică în spate, românii au votat, de-a lungul timpului, în proporţie mult prea mică programe şi principii politice, proiecte şi soluţii de dezvoltare ale ţării. În schimb au votat masiv emoţii, senzaţii, artificii şi mai cu seamă, prin votul lor, românii şi-au căutat în permanenţă un tătuc.

Asta este cea mai gravă tară moştenită din comunism şi încă nevindecată a românilor, nevoia de tătuc, nevoia de salvatore della patria, de om providenţial, care le ştie pe toate, se pricepe la toate şi, mai cu seamă, le va rezolva pe toate. Aşa se face că, nu e o noutate, indiferent că erau alegeri locale, parlamentare sau referendumuri, din 1990 până în 2004 românii au votat pro sau anti-Iliescu, apoi, până în 2014, s-a votat pro sau anti-Băsescu. În 2014 s-a votat anti-Ponta. Ulterior, Iohannis n-a generat suficientă emoţie încât să devină pivot al votului popular.

Aşa a apărut Dragnea, care şi-a transformat inclusiv condamnarea la doi ani de închisoare cu suspendare în act de sacrificiu (a încercat, nu-i aşa, să scape naţia de tiran). Acum Iohannis profită de momentul prielnic pentru a recupera. Dar noi, alegătorii, suntem cei care le-am dat nas, cei care le-am permis unor asemenea personaje să-şi supragonfleze ego-urile, să se creadă posesori de abilităţi demiurgice. Doar aşa România a ajuns în situaţia absurdă de a-şi proiecta viitorul, fie el şi pe termen scurt, în funcţie de hârjoana unor indivizi, fie ei şi Iohannis sau Dragnea.