Populația orașului Cluj în secolul al XX¬lea

Înainte de toate să facem precizarea că denominarea etnică la recensământurile din 1900, 1910 şi 1948 s¬-a făcut după criteriul limbii materne, iar la 1920, 1930, 1941, 1956, 1966, 1977 şi 1992 după neam, respectiv naţionalitatea declarată de cei recenzaţi.

Între 1900 şi 1992 s¬au înregistrat răsturnări spectaculoase în ceea ce priveşte compoziţia etnică a populaţiei din Cluj prin prisma raportului dintre cele două etnii dominante, variaţiile făcându¬-se simţite în funcţie de apartenenţa politico-¬administrativă a provinciei. între 1900¬-1910, în timpul în care Transilvania a aparţinut Imperiului Austro-¬Ungar, ponderea maghiarilor a crescut de la 82,8% la 83,4%, în timp ce a românilor a scăzut nesemnificativ de la 12,5% la 12,4%.

Probabil că în acest interval temporal mişcarea migratorie a fost mai mare în rândul maghiarilor, încurajaţi de către autorităţi să se stabilească în oraşele Transilvaniei (evident mai ales în Cluj), deoarece aşa cum se cunoaşte, oraşele erau considerate cele mai potrivite pentru asimilarea şi deznaţionalizarea nemaghiarilor. De asemenea, se impune a-¬i privi cu rezerve pe toţi cei care au declarat la 1900 şi 1910 limba maternă maghiară, în sensul că apropape toţi evreii din oraş erau de expresie lingvistică maghiară, ceea ce nu înseamnă însă că ei şi erau etnici maghiari (în anul 1910 numărul celor de confesiune mozaică din Cluj era de 7.046 locuitori, respectiv de 11,6% din totalul populaţiei).

Dacă am recurge la un exerciţiu simplu de scădere, am constata astfel că ponderea reală a maghiarilor din Cluj ca grup etno-¬lingvistic nu ar mai fi la 1910 de 83,4% ci numai de 71,8%, şi tot aşa am mai putea micşora ponderea etnicilor maghiari detaşând şi alte persoane aparţinând mai multor grupuri etnice (români, germani, slovaci, armeni, rromi etc.) care au fost recenzaţi ca maghiari doar datorită faptului că se aflau într-¬o fază avansată de asimilare sau au declarat, din motive subiective, că folosesc în mod curent limba maghiară ca instrumnet de comunicare. în această perioadă, ca şi după Primul Război Mondial, a existat o masă de oameni destul de numeroasă situată în zona unui melanj identitar care a fluctuat în funcţie de contextul politic, de interesele personale sau de grup, de interpretarea dată criteriilor de denominare etnică folosite de către recenzenţi etc., ceea ce face destul de anevoioasă încadrarea rigidă a acestora la o anumită comunitate etnică cu prilejul recenzărilor succesive.

O inversare a lucrurilor s-¬a petrecut după Marea Unire din 1918, cu ocazia recensământurilor din 1920 şi 1930 constatându¬-se că ponderea românilor a crescut, iar cea a maghiarilor a intrat în declin faţă de 1910. La Cluj a fost mutat, imediat după Unire, Consiliul Dirigent de la Sibiu, transformat în Comisiunea de unificare administrativă, căreia i¬-a revenit rolul de încadrare a aparatului de stat din Ardeal şi Banat în structura din ce în ce mai unitară a ţării întregite. În perioada interbelică, românii din Transilvania au cunoscut un spor migrator mai mare, dat fiind faptul că oraşele, inclusiv Cluj, aflate într-¬o fază nouă de industrializare şi urbanizare, aveau nevoie de forţă de muncă iar românii, după secole de blocare directă sau indirectă a accesului lor în mediul urban, s¬-au simţit mai protejaţi şi mai încurajaţi de către autorităţile române în sensul stabilirii lor în mediul urban. în acelaşi timp, acest lucru reflecta mai bine zona rurală înconjurătoare, preponderent românească. în procesul industrializării şi al modernizării economico¬-sociale care a luat avânt după 1920, foarte mulţi români din împrejurimile oraşului, mai ales tineri, acea suprapopulaţie rurală de care vorbesc demografii, a emigrat spre oraşul Cluj pentru a¬-şi plasa forţa de muncă.

Relieful premontan care era unul nu foarte prielnic şi în general zona Munţilor Apuseni caracterizată de o stare materială precară a locuitorilor au fost acum, la fel ca în deceniile anterioare, un "rezervor demografic" pentru alte părţi ale ţării, satele din acest areal intrând treptat într-¬un proces de diminuare a efectivelor umane. În acelaşi timp, oraşul Cluj şi¬-a deschis porţile şi pentru românii care secole la rând fuseseră opriţi prin măsuri legislative sau administrative să se aşeze în oraşele Transilvaniei. Cum se ştie, în oraşul Cluj după Unire au fost înfiinţate noi unităţi industriale, deci era nevoie de forţă de muncă suplimentară pentru aceste întreprinderi, ori românii din satele învecinate Clujului au fost primii care s¬au stabilit în oraşul de pe Someş. Această observaţie este confirmată de scăderea ponderii românilor din mai multe sate din vecinătatea oraşului, de exemplu cel mai pregnant este cazul satului Mănăstireni unde între 1920 şi 1930 efectivul românilor s¬-a diminuat de la 1606 la 1098 locuitori, paralel cu sporirea considerabilă a populaţiei româneşti din Cluj în perioada interbelică.

Caracterul românesc al judeţului şi al oraşelor lui, a primit în perioada interbelică expresia cea mai desăvârşită şi prin înfiinţarea şi dezvoltarea unor importante instituţii economice şi de cultură, în frunte cu Universitatea, Teatrul Naţional, Opera, Grădina Botanică etc., deschise în anul 1919 sau în anii imediat următori. Intr-¬o asemenea perspectivă ne apare firească redistribuirea ponderii etniilor principale din oraş, astfel că între 1921¬ 1930 românii au sporit de la 33,8% la 34,6% iar ponderea maghiarilor a intrat în declin de la 49,8% la 47,2%. Aceleaşi tendinţe demografice ca în deceniul trei, însă mai slabe în intensitate, se continuă şi în deceniul patru, între recensământurile din 1930 şi 1941. Datorită izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial şi a Dictatului de la Viena din 30 august 1940, nord¬-vestul Transilvaniei a fost atribuit Ungariei.

Imediat după cedarea teritorială de la Viena impusă României, în oraşul Cluj şi în satele româneşti din zonă s¬-a constatat un proces de emigrare (uneori forţată) a românilor spre teritoriile rămase în cadrul României. In sens invers, din localităţile din statul român situate în apropierea frontierei româno-¬ungare, mai mulţi etnici maghiari au părăsit aceste sate pentru a se aşeza fie în Cluj, fie în satele cu comunităţi maghiare compacte din jur. Astfel, o schimbare mai consistentă se observă la recensământul din 1941 când în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940 mai mulţi români au fost obligaţi să părăsească oraşul după ce s¬-a început înlăturarea elementului românesc din administraţia şi economia oraşului.

De exemplu, dacă în august 1940 în primăria Clujului existau 254 de funcţionari români şi 68 maghiari, în august 1941 mai rămăseseră doar 5 funcţionari români, restul erau toţi maghiari. La Uzina electrică existau în august 1940 un număr de 45 de funcţionari şi 46 de muncitori români şi 20 funcţionari plus 36 de muncitori maghiari; în schimb, după un an de stăpânire maghiară au mai rămas doar 1 funcţionar şi 1 muncitor români; la Serviciul apaduct şi canal în august 1940 erau 57 de funcţionari români şi 11 maghiari, în schimb în august 1941 nu mai era nici un funcţionar român, iar din 80 de instalatori şi muncitori români care erau angajaţi în august 1940, până în vara anului următor a mai rămas un singur muncitor etc.

De asemenea, la Fabrica "Dermata" fuseseră încadraţi în muncă în august 1940 circa 700 de muncitori români, în august 1941 rămânând circa 80, restul fiind "concediaţi de conducerea militară a fabricei" după preluarea ei de către autorităţile maghiare. Desigur, ponderea românilor de numai 8,8% cu prilejul recensământului din 1941, precum şi cea a maghiarilor de 86,5%, sunt nefireşti, consecinţa directă a transformărilor aduse în oraş de Dictatul de la Viena. După Al Doilea Război Mondial, reaşezarea firească a ponderii celor două etnii principale se derulează pe parcursul câtorva decenii, fenomen ce se petrece şi în alte areale urbane din România. Practic, între 1948¬ 1992, românii câştigă procentual circa 35 de puncte (de la 40,1 % la 75,6%), iar maghiarii pierd cam tot atâtea puncte, ponderea lor scăzând de la 57,7% la 22,8%. Cu prilejul recensământului din 1956 s-¬a putut observa un oarecare echilibru între români şi maghiari (47,8% respectiv 47,9%), după care declinul populaţiei maghiare din oraş, comparabil cu cel şi din alte oraşe ale Transilvaniei, continuă într¬-un ritm alert astfel încât cu ocazia ultimului recensământ din 1992 se ajunge la un raport între români (75,6%) şi maghiari (22,8%) ce reflectă în general ponderea acestora în ansamblul populaţiei provinciei: românii din Transilvania reprezentau 73,5%, iar maghiarii 20,7%2 3 . Prin urmare, considerăm că "stabilizarea" ponderii maghiarilor din oraşul Cluj la nivelul celei ale întregii etnii din Transilvania reflectă mai degrabă un proces natural şi mai puţin intervenţia statului în a creiona o structură etnică dezirabilă intereselor sale.

S¬-a avansat în anumite lucrări din istoriografia contemporană teza că "românizarea" Clujului s¬a bazat pe industrializarea rapidă, atribuirea preferenţială de locuri de muncă şi locuinţe pentru români, precum şi prin înglobarea din punct de vedere administrativ în Cluj a unor sate româneşti limitrofe. Trebuie să afirmăm aici că industrializarea masivă a fost modelul economic impus nu numai României dar şi altor ţări comuniste de către Uniunea Sovietică, că această industrializare a însemnat pentru toate oraşele supuse acestui proces (fíe ele în Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria etc.) un val consistent de imigrare din zonele rurale, de atragere de forţă de muncă tânără din satele învecinate ori din zonele mai sărace aflate chiar la sute de kilometri distanţă. Ori, în cazul Clujului, hinterlandul rural era predominant românesc, de aceea şi între cei care s-¬au stabilit în Cluj în acei ani majoritatea erau români.

De altfel, repartiţia de locuinţe în oraş a urmat îndeaproape această compoziţie etnică. Spre exemplu, în anul 1960 din cele 2.574 locuinţe atribuite de autorităţile municipale, un număr de 1.712 (66,5%) au fost repartizate locuitorilor români (identificarea etnică am efectuat¬-o după numele celor înregistraţi, astfel că o oarecare doză de relativitate avem în vedere la aceste calcule), iar restul de 862 (33,5%) locuitorilor cu alte nume decât româneşti. De asemenea, cei care au beneficiat de parcele de teren în vederea construirii de locuinţe au fost în număr de 39 cu nume româneşti, iar 35 au prezentat, cel puţin prin onomastică, o altă origine etnică.

În ceea ce priveşte "asimilarea" satelor suburbane limitrofe pentru aşa zisa mărire artificială a numărului românilor din Cluj, nu cunoaştem după 1945 decât un singur caz, respectiv integrarea satului Someşeni a cărui populaţie la recensământul din 1941 era predominant maghiară (circa 2500 dintr¬-un total de 4000)! Alături de români şi maghiari în oraşul Cluj au convieţuit şi alte etnii a căror prezenţă demografică în structura etnică a oraşului a fost mai mult sau mai puţin consistentă. în primul rând se detaşează ca grup minoritar important evreii, chiar dacă ei au fost consemnaţi ca etnie abia după unirea Transilvaniei cu România; în 1900 şi 1910, putem să aproximăm numărul acestei minorităţi prin raportare la reprezentanţii cultului mozaic, bunăoară în anul 1910 numărul celor de confesiune mozaică din Cluj a fost de 7.046 locuitori, respectiv de 11,6% din totalul populaţiei. In perioada interbelică, evreii clujeni au cunoscut atât un spor numeric vizibil (de la 10.633 în anul 1920 la 13.062 în 1930), cât şi o creştere modestă a ponderii lor în compoziţia etnică generală a oraşului: de la 12,7% la 12,9%.

După Dictatul de la Viena din 30 august 1940 când nordul Transilvaniei a fost cedat Ungariei, soarta evreilor din Cluj a început sâ se înrăutăţească progresiv ca urmare a legislaţiei antisemite introduse de către autorităţile maghiare, a internării în tabere de muncă şi ulterior în ghetouri, expulzări şi deportări în lagărele de exterminare. Anii celui de Al Doilea Război Mondial au însemnat deci o perioadă nefastă pentru reprezentanţii acestei comunităţi care au cunoscut, alături de evreii din întreaga Europă supusă sau afiliată Germaniei, drama eliminării din viaţa publică şi mai apoi a spaţiilor concentraţionare care pentru mulţi evrei a însemnat şi dispariţia lor fizică prin exterminare violentă sau înfometare, experimente medicale inumane, munci extenuante etc.

Aşa se explică faptul că în 1948, când a fost efectuat primul recensământ postbelic, în Cluj mai trăiau doar 1.625 de evrei, reprezentând 1,4% din populaţia totală a oraşului. O uşoară revitalizare numerică se înregistrează cu prilejul recensământului din 1956 când au fost înregistraţi 4.530 de evrei (2,9%), situaţie explicabilă din mai multe puncte de vedere. În primul rând, după naţionalizarea din iunie 1948 şi restrângerea sectorului privat în domeniile comercial (magazine, cârciumi etc.) şi al serviciilor liberale (farmacii, cabinete medicale, bijutieri etc.) s-¬a constatat o oarecare "concentrare" urbană în rândul evreilor, pentru a se putea asigura mai bine "reconversia" profesională a acestora în mediul urban care oferea mai multe posibilităţi în acest sens. Apoi, extinderea Universităţilor clujene după 1950 a reclamat sporirea personalului didactic, ori se ştie foarte bine că la acea vreme în rândul evreilor era cea mai mare concentrare de persoane calificate cu studii superioare şi realizări deosebite în diferite domenii ştiinţifice.

Astfel, în Cluj s-¬au stabilit o serie de intelectuali evrei proveniţi din alte oraşe sau centre urbane mai mici, care au fost cooptaţi în structurile universitare. Nu în ultimul rând, interzicerea de către autorităţile comuniste de la Bucureşti după 1952 a emigrărilor în statul Israel, până prin 195, a fost în măsură să explice parţial situaţia demografică din Cluj cu ocazia recensământului din 1956. După o scădere drastică a numărului evreilor până la recensământul din 1966 (de la 4.530 la 1.689), situaţia emigrărilor s¬-a mai temperat în deceniile următoare, însă cu ocazia ultimei înregistrări din anul 1992, numărul membrilor acestei comunităţi nu depăşea 350 de locuitori, reprezentând 0,1 % din totalul populaţiei. O altă etnie importantă în compoziţia etnică a oraşului de pe Someş o constituie cea germană.

Germanii (prin saşii colonizaţi în Transilvania de regii Ungariei la începuturile Evului Mediu) au reprezentat, alături de români şi maghiari, etnia "fondatoare" a Clujului medieval. Potrivit constatărilor istoriografiei mai vechi sau mai recente, până la începutul jumătăţii a doua a secolului al XLX¬lea, oraşele Transilvaniei aveau majoritar o structură etnică românească şi germană. într¬-adevăr, cele două etnii reprezentau la 1850, în Ardeal, aproximativ 60 % din totalul populaţiei urbane (românii 30,1%, germanii 29,8%, maghiarii 36,4%). După numai şase decenii, în anul 1910, situaţia este schimbată radical: maghiarii constituie circa 60 % din populaţia orăşenească a Ardealului, în timp ce românii şi germanii aproape 39%.

Bineînţeles, modificarea atât de profundă în 60 de ani a raporturilor etnice din oraşele transilvănene nu a fost deloc rezultatul unui proces firesc, natural, de creştere a populaţiei maghiare, ci mai degrabă consecinţa unui fenomen complex de asimilare-¬maghiarizare a celorlalte naţionalităţi, fenomen încurajat după 1867 de către guvernanţii de la Budapesta. În ceea ce priveşte evoluţia populaţiei germane din Cluj în secolul XX, sesizăm o creştere numerică modică în primele trei decenii de la 1.784 în 1900, la 2.500 în 1930 (ca urmare însă a dinamicii ascendente a populaţiei totale, ponderea germanilor din oraş a scăzut în acest interval cronologic de la 3,6% la 2,5%).

Ca şi pentru comunitatea evreiască, Al Doilea Război Mondial şi apoi instaurarea regimului comunist au însemnat pentru etnicii germani din Cluj (ca dealtfel din întreaga Transilvanie), distrugerea condiţiilor supravieţuirii lor fireşti în cadrul oraşului, înrolările în timpul războiului, apoi deportările în Uniunea Sovietică din 1945, restrângerea drepturilor politice şi civile după 1944 etc. explică de ce la recensământul din 1948 erau înregistraţi în Cluj doar 360 de germani. În deceniile următoare, în mod surprinzător asistăm la o uşoară "redresare" numerică a reprezentanţilor comunităţii germane, numărul acestora sporind de la 990 în anul 1956, la 1.480 în anul 1977, pentru ca după evenimentele din decembrie 1989 emigrarea în Germania să diminueze numărul germanilor din Cluj la 1.149.

Dacă primul "colaps" demografic al germanilor din România a avut loc în timpul şi după sfârşitul celei de a doua conflagraţii mondiale, după prăbuşirea regimului comunist, liberalizarea emigrărilor a accentuat declinul numeric al comunităţii germane nu numai din Cluj ci din întreaga Transilvanie. Rezumând principalele probleme care au constituit obiectul demersului nostru, remarcăm în primul rând trendul constant ascendent al dinamicii populaţiei din Cluj în cursul secolului XX. Ritmuri de creştere mai spectaculoase s¬au consemnat în timpul regimului comunist, datorită politicii demografice promovate cu obstinaţie de dictatorul Ceauşescu. De¬-a lungul perioadei 1920¬-1992, populaţia românească din oraş a fost în continuă creştere, paralel cu reducerea corespunzătoare a celorlalte minorităţi, mai cu seamă maghiari, germani şi evrei, ca urmare a consecinţelor celui de Al Doilea Război Mondial şi ale instaurării regimului comunist.

Locul minoritarilor în scădere în oraşul Cluj a fost luat în procesul industrializării de către persoane din hinterlandul rural, dar şi din alte judeţe ale Transilvaniei şi chiar de peste munţi. Schimbarea caracterului etnic al oraşelor transilvănene după Unire s-¬a înscris într¬un proces demografic normal şi nu a fost rezultatul deliberat al unei politici discriminatorii faţă de minorităţile naţionale din provincie. Evident, trebuie să acceptăm şi un modest impact demografic al aberaţiilor omogenizatoare ale regimului comunist, însă acestea nu au fost cauze, ele au amplificat, au stimulat tendinţe fireşti din punctul de vedere al evoluţiilor demografice.

Statul (atât cel maghiar cât şi cel român) s-au implicat direct în dinamica şi schimbarea structurilor etno-profesionale din Cluj printr¬-o politică demografică intens susţinută în câteva momente clare (imediat după Primul Război Mondial, după Dictatul de la Viena şi după instaurarea comunismului), iar în mod indirect, prin influenţarea sau stimularea anumitor tendinţe în evoluţia populaţiei în alte perioade (1900-¬1918, 1920¬-1940, 1950-¬1970).

POPULAŢIA ORAŞULUI CLUJ ÎN SECOLUL AL XX¬LEA
Autori: SORINA PAULA BOLOVAN - IOAN BOLOVAN (III)
-------------------- (sursa: Clujul si clujenii)