Parisul trăirii, Parisul mărturisirii... FOTO

Parisul trăirii, Parisul mărturisirii... FOTO
Când îmi făceam bagajele pentru plecarea la Paris, am strecurat între haine şi "Jurnalul parizian", al lui Eugen Simion, cu gândul să-l mai răsfoiesc, acum, la atâţia amar de ani de când a fost scris.

Pe vremea când nu visam vreodată să ajung acolo, dară-mi-te să lansez propria-mi carte în "oraşul lumină", citeam şi reciteam acest miunat jurnal: într-un fel secret trăiam imaginile acelea ale unui oraş cosmopolit, în care scriseseră şi trăiseră cei pe care aveam, până în momentul de faţă să-i admir fără rest: Hemingway, Scott Fitzgerald, Ezra Pound, Dos Passos, Gabriel Garcia Marquez, Julio Cortazar...

N-am făcut parte din nici o "gaşcă" literară, nici "înainte" şi nici "după", dar am reuşit să continui să admir câţiva scriitori români, dintotdeauna aceiaşi. Spre imensa mea bucurie, pe mulţi dintre ei aveam să-i văd, prezenţi în carne şi oase, la lansarea cărţii, în mulţimea de străini, francezi adunaţi să sărbătorească marea Sărbătoare a Culturii române desfăşurată în centrul Lumii, la Paris: Salon International du Livre...

Vor rămâne, ca nişte lumini mari sprinse în viaţa mea fiecare oră petrecută acolo cu Eugen Simion, Georges Banu, Ileana Mălăncioiu, Mircea Martin, Marta Petreu, Nicolae Breban şi alţi câţiva, care duc înainte ceea ce numim Conştiinţa Literaturii Române. Dar despre asta, cu altă ocazie... M-am bucurat că un anonim ca mine a a avut prilejul să-şi reprezinte, după puterea lui, ţara acolo, dar şi pentru că m-am putut reprezenta pe mine, aşa cum am putut eu să "devin", în modesta mea prestaţie, căreia unii îi spun, exagerat, cred, chiar "literatură". M-am bucurat că prietenul meu ( scriam împreună la "Nu", încă din primii ani de după 1989!) Florian Bichir, jurnalist de mare talent, avea să-şi lanseze, şi el, cartea de reportaje în aceleaşi nevisate condiţii. Poate că asta înseamnă ceva şi pentru (fostul) jurnalism românesc, acela în care ziariştii aveau, pe atunci, fiecare o carte-două în sertar şi nu scriseseră, aşa ca cei de azi, mai mult decât au citit. Din nefericire, jurnalismul actual nu mai are nimic de a face cu talentul şi cultura şi puţini mai sunt, în breaslă, cei care mai aspiră să scrie şi să publice o carte.

Oricum, a fost un câştig şi poate că editurile din marile oraşe ale ţării (altele decât Bucureşti) ar putea rosti public un "mulţumesc" noii strategii abordate de cel care conduce azi Institutul Cultural Român, profesorul Andrei Marga. Pentru prima dată în istoria post decembristă a României au avut acces, ca invitaţi la Salon du livre Paris, edituri de seamă de pe întreg teritoriul ţării, laolaltă cu autorii publicaţi de acestea. Parisul, orice s-ar spune, te "invită" să gândeşti, dar, mai ales, ca în orice călătorie, să re-gândeşti fragmente din propria viaţă. O rememorare a timpului ce "ţi
s-a dat". Eu nu mai fac "excursii" de mult. Poate că întotdeauna am fost mai mult călător decât turist. Îmi port paşii prin oraşe pe care mai puţin vreau să le "descopăr", decât să le "simt". Îmi plac locurile pe care, le-am cunoscut mai întâi din lecturi, locuri pe care, într-un fel le port şi, probabil că le-am purtat mereu în mine: Madrid, Roma, Paris, Havana şi ... cam atât. Nu mai am curaj să-mi amestec arhitectura interioară cu cea a unei străinătăţi aglutinate, urât-globalizate, depeizate.

Dar toate astea comportă un risc: acela de a te putea gândi, străin între străini, necunoscut între necunoscuţi, la felul în care ai decis să trăieşti. De fiecare dată, soarele iese dintre nori, la gândul că am reuşit, cumva, să fac, (aşa cum mi s-a întâmplat, bunăoară, la Paris), exact ceea ce se poate face în momentul când simţi că tocmai trăieşti ceea ce este o "secundă" aparte a vieţii tale. Ca niciodată să nu poţi să-ţi reproşezi că viaţa "ţi-a fost trăită" de alţii şi că hotărăşti tu ceea ce este important sau nu. Mergeam agale, pas după pas pe Boulevard St. Honore, în susul şi în josul minunatei clădiri a hotelului De Castiglione, privind garda schimbându-se la locuinţa Preşedintelui, apoi mă opream la câte o cafenea şi, cu pătura pe genunchi beam cafea, fumând o havană scurtă, un "robusto", încercând să "prind" viaţa secretă a parizianului comun, care găseşte un ceas pentru a savura cafeaua şi croissantul, poate în fugă, poate lejer, dar întotdeauna cu un zâmbet larg afişat, ca o invitaţie cuminte, la un dialog uşor, la o bârfă cuminte şi nevinovată, mai ales dacă îi bucuri cu buna cunoaştere a limbii franceze... Sau vorbeam cu chelnerii, despre una, despre alta, depre sărăcia din ţările lor, cea care îi făcuse să se transforme în "ouvrieres etrangers", un fel de altfel de parizieni, depozitari ai unor culturi vechi, căzute în dizgraţia unei Europe necruţătoare.

Alte ori mă duceam în partea opusă, treceam prin faţa vitrinei futuriste a minunatei galerii L'Eclaireur, apoi mai departe, pe lângă magazine scumpe şi pustii, Birioni, Corneliani, René Caovilla şi intram doar aşa, pentru amuzament la Colette, unde savuram câte un pahar din celebrele ape din barul special, apoi mă aşezam, pentru prânz, lângă Place de L' Etoile, la o terasă mai acătării, unde mâncau perechi de tineri cu feţe fericite - familii mai înstărite, cu copiii îmbrăcaţi în vestuţe de chinchilla şi luam o supă cremă de legume şi un beefsteak întotdeauna proaspăt, cu un ou spart deasupra. Timpul trecea egal în Marele Oraş, oamenii păreau că au întotdeauna ceva (mai) important de făcut decât să te scormonească avid cu privirea, aşa cum se întâmplă
într-un restaurant românesc. Era puţin probabil să mă întâlnesc cu cineva cunoscut, gând care mă reconforta: e bine să-ţi trăieşti viaţa după "semnele" tale şi nu după ceea ce îţi spun alţii că ar trebui să faci, chiar şi pentru faptul că ai doar una singură de trăit. Dar, - mi-am spus, privind culorile minunate ale străzii, câţi dintre noi suntem
în stare să ne "citim" semnele propriei noastre vieţi? Cât de atenţi sutem, cât de detaşaţi putem fi, încât să vedem, cu acurateţe ce "ni se transmite", ce anume există doar odată, doar pentru noi? Cum se face că trecem pe lângă propria noastră soartă, pe lângă propriul nostru drum, ca şi când am fi cu gândul la altceva mai important? Şi ce anume ar putea fi mai important decât propriul nostru destin?

Probabil că în jurul acestui gând, care mă stăpâneşte de ceva vreme s-a "aşezat", cumva, şi această călătorie; mi se părea că tot ceea ce mi se întâmplă, este tocmai pentru a-mi întări convingerea că nimic nu "se întâmplă" în viaţă noastră fără sens, numai că de cele mai multe ori, cuprinşi de "importanţa" gândirii noastre, indusă şi dirijată, de obicei de ceilalţi din jur şi de părerile lor, nu mai privim, din păcate, la ceea ce suntem noi, în adâncul sufletelor noastre, conformându-ne unui destin care nu ne aparţine.

N-am mai fost la un film de ani buni: mă deranjează foiala şi zgomotele sălilor unde se adună oameni mulţi. Şi totuşi, undeva, pe o străduţă care izbucneşte în Boulevard de Raspail mi-a atras atenţia un afiş al unui film "Ma vie sans moi", "My Life without Me", "Viaţă mea fără mine". M-am bucurat: aveam să văd un film care nu era "genial", care nu era al vreunui regizor din "minunata" generaţie de tineri regizori români, care povestesc despre un comunism pe care nu l-au trăit... Şi, într-adevăr, aveam să constat că am intrat, parcă "la ordin" în sala aceea; cineva îmi dicta mişcările, deciziile. Cineva voia să mă conving că "tot ceea ce simţi şi nu trăieşti, e iremediabil pierdut"..

Filmul, făcut după o carte a scriitoarei Nancy Kinkaid, povesteşte situaţia dramatică unei tinere femei căsătorite, cu doi copii, care află că mai are de trăit doar două luni. Doar două luni, în care va trebui să trăiască tot ce nu a trăit până atunci. Îşi notează pe un carneţel tot ce are de făcut: nu sunt multe, dar una din notaţii este "să mă îndrăgostesc."
Am ieşit din sală cu un gust amar, dar cu bucuria de a fi descoperit încă oameni - regizori, scriitori -, care se gândesc mai ales la ce înseamnă "a simţi ", "a alege" şi a fi întotdeauna TU cel care hotărăşte alegerile tale în funcţie de acel har Dumnezeiesc, al "simţirii". Şi asta într-un furnicar de oameni, care se gândesc doar la cariere, la fericirea tâmpă şi goală a ceea ce înseamnă fericire în aiureala această lipsită de valori autentice care distruge, până la urmă, totul. Dacă dezastrele personale în Lume se înmulţesc, atunci asta se datorează faptului că acest har dispare atunci când nu este folosit.

Drumul spre hotel îl făceam ceva mai repede, uşor obosit, încărcat de tot ce luasem în mine până atunci: chipuri destinse, oameni calmi, zâmbitori, tineri îmbrăcaţi lejer dar cu gust, mergând relaxaţi spre şcoală, casă, sau cine ştie ce alte treburi. Eram mulţumit, pentru că mă simţeam protejat, menajat: nu vedeam în nici un fel, vulgaritatea feminină de acasă; tinere şi mai puţin tinerele pariziene trădau un aer de cochetărie neexplo-zivă şi rafinată, dar tocmai prin asta mai interesantă. N-am mai văzut mersul lălâi şi fustele extrem de scurte din Cluj, nici funduri bombate în colanţi afişaţi ostentativ, nici sâni falşi expuşi ca la galantar şi nici machiajul ţipător care la noi ucide şi ultima urmă de frumuseţe naturală.

Aşteptam să ajung în camera mea de la etajul 7, şi să privesc încântat acoperişurile de ţiglă în nuanţe de la aprins la estompat, de cărmiziu cald, umed şi apoi să mă întind în pat, şi să comand un espresso double. Alesesem să fiu aici, cu două zile înainte de începerea Salonului Cărţii, un străin între atâţia străini ai Parisului, alesesem să mă duc într-o parte sau alta, după cum mă ducea ispiraţia, fără ţintă, atent la orice gând, din prezentul sau trecutul meu, la orice "semn" ar fi putut să-mi spună, sau să-mi dezvăluie ceva. Mă gândeam că unul dintre cele mai grele lucruri este acela de a fi tu cel care alege, după semnele care îţi sunt adresate doar ţie, şi nimănui altcuiva, drumul propriei vieţi. E greu să nu-ţi laşi viaţa să-ţi alunece printre degete, să nu te pomeneşti, deodată şi prea târziu, în locuri în care alţii te-au adus; de obicei aceia care nu înţeleg profunzimea semnelor pe care tu le primeşti. Cei care nu vor înţelege niciodată Universul pe care tu poţi să-l vezi într-o privire; nu vor şti niciodată ce imensă furtună poate să declanşeze în sufletul tău imaginea luminii unor ochi, unui gest, gândul pe care îl legi de vise şi posibilităţi care ar putea deveni chiar un posibil viitor, de ceea ce ceilalţi, în marea lor majoritate numesc, de obicei, "prostii"...

Am urcat treptele impunătoare ale Catedralei Madeleine, am pătruns cu emoţie în sufletul ei sfânt şi m-am rugat pentru cei vii şi pentru cei morţi. Am aprins o lumânare şi am fost surprins să văd un grup de tineri rugându-se, cu ochii închişi, ca şi când ar fi aşteptat lumina care să le schimbe viaţa sau măcar modificarea a ceva important în demersul vieţii lor; ca şi când ar fi aşteptat momentul unei înţelegeri mature şi împlinite. A unei revelaţii. M-am gândit atunci că n-aş mai vrea să fiu tânăr. Maturitatea, maturizarea, care, până la urmă nici măcar n-are de a face cu vârsta, neapărat, te face să vezi mai departe de teoriile şi părerile altora. Să poţi să vezi ceea ce numim "general", "preluat în tine", beneficiind de acumularea de fapte, acumulare care îţi dă, cu alte cuvinte, putinţa de a alege... Căci este nevoie de cucerirea unei Libertăţi ca să mergi pe drumul pe care îl simţi, împotriva a tot şi a toate; nu degeaba Marele Inchizitor îi spune lui Isus că a greşit, pentru că a vrut să ofere libertatea cerului celor mulţi, libertatea adevărată adresându-se, în fapt către foarte puţini. Cei mulţi nu ştiu ce să facă cu propria lor libertate; le este frică să facă ceea ce simt şi caută să scape cât mai repede cu putinţă de ea... Din păcate nu ştiu că atenţia lor îndreptată către simţămintele propriilor inimi, alegerile lor, dacă sunt făcute în deplină libertate, fără nici un fel de constrângeri, îi face măreţi şi strălucitori... Libertatea înseamnă să alegi, dacă simţi, aşa cum ai alege un om: fără să ştii cine e, ce trecut are, să asumi tot ce-ţi poate arăta acel om. Ca şi când viaţa lui, a fiinţei pe care ai avut curaj s-o iei în tine, ar fi început o dată cu asumarea ta. Ca şi cum libertatea ta i-a dat lui viaţă. Ca şi cum aţi fi fost două păpuşi asupra cărora în acelaşi moment, Dumnezeu ar fi suflat
dându-le, deodată, viaţă. Dar libertatea aceasta, plenară, totală şi terifiantă, nu e la îndemâna oricui...

Apoi adormeam şi visam că dorm şi mă visez, ca acum mulţi ani, pe străzile Parisului, aşa cum mi le descria Eugen Simion în "Timpul trăirii, timpul mărturi-sirii", când nu credeam că voi putea vedea ceea ce atunci mi se părea o minune irealizabilă. Dar am continuat să cred în minunea asta, ştiind că minunile le sunt date doar celor care cred în ele.

Autorul acestui reportaj a închis comentariile la acest articol.

Comenteaza