Nimic despre fotbal, cu Claudiu Niculescu

ZIUA de CLUJ vi-l prezintă pe golgeterul Universităţii într-o ipostază inedită, în care discuţia evită gazonul şi se concentrează pe Michael Jackson, zboruri la New York sau vacanţe la Cancun.

Claudiu Niculescu a acceptat să acorde un interviu neconvenţional pentru ZIUA de CLUJ, ocazie cu care a vorbit despre preferinţele sale în materie de muzică sau filme, despre sacrificiile pe care le necesită o viaţă în fotbal, dar şi despre satisfacţia unei vacanţe exotice la Cancun.

Ce-ar fi făcut Claudiu Niculescu dacă nu era fotbalist?
Nu ştiu, nu m-am gândit niciodată la asta. Chiar nu-mi aduc aminte ce gânduri aveam înainte să încep cu fotbalul. Cred că tot timpul mi-am dorit să fac asta şi doar asta.

Cât de greu ţi-a fost să renunţi la plăcerile specifice copilăriei şi adolescenţei, “interzise”, practic, unui fotbalist?
Am avut o copilărie normală. Practic, am început să fac performanţă la vârsta de 16 ani, atunci când am debutat în Liga a II-a. Am încercat să le îmbin pe toate. Mai ieşeam cu colegii în oraş, mai beam o bere. Cred că făceam lucruri normale pentru acea vârstă. Bineînţeles, erau şi sacrificii care trebuiau făcute, dar am învăţat de mic să renunţ la lucrurile ce-mi puteau dăuna. Mai târziu mi-am dat seama că am făcut bine.

Fetele te plăceau mai mult pentru că erai fotbalist?
Nu ştiu, nu mi-am pus niciodată întrebarea asta. Nu vreau să vorbesc de fete, pentru că sunt bărbat căsătorit şi se supără Diana, soţia mea (râde). Glumesc acum. Probabil că mă plăceau mai mult după ce am devenit cât de cât cunoscut.

Rămânând tot în zona asta a “terenului”, îţi mai aduci aminte când ai sărutat prima dată o fată?
Cred că în clasa a V-a s-a întâmplat. Eram în şcoala generală, ea nu era în aceeaşi clasă cu mine. Atunci, prin anii ’80, ţin minte că se făceau multe ieşiri cu clasa, prin parc, pe la muzee sau la film. Ei, noi eram la film şi atunci am sărutat-o, pe întuneric. Altfel nu aveam curajul.

Ai avut vreun erou preferat din desenele animate în copilărie?
Popeye marinarul era favoritul meu pe vremea aceea.

Şi acum?
Acum nu le prea urmăresc. Televizorul merge pe Bebe TV.

Hai să revenim puţin la o perioadă mai actuală. Cum a fost pentru românul Claudiu Niculescu prima experienţă în Italia, la Genoa?
Acum opt-nouă ani, când s-a întâmplat asta, când am plecat eu în Italia, românii nu erau priviţi atât de dur şi de răuvoitor. În acea perioadă, românii nu apucaseră să creeze probleme şi să fie văzuţi ca nişte infractori. Oricum, eu nu sunt de acord cu aceste etichete. Sunt foarte mulţi români care muncesc cinstit şi încearcă să ducă o viaţă cât se poate de corectă, indiferent că vorbim de Italia, Germania sau Franţa.

Şi cum te-ai adaptat departe de casă?
Destul de greu pentru că atunci când am plecat la Genoa aveam 25 de ani, era prima mea ieşire afară, departe de părinţi şi de prieteni. Mi-a fost greu în primele săptămâni, dar după ce am început să învăţ limba, am reuşit să mă adaptez încetul cu încetul.

Ai început atunci să găteşti sau preferai să ieşi în oraş?
Da, tăiam roşiile foarte bine (râde). Nu prea le am cu gătitul nici acum. Când eram în Italia, ieşeam împreună cu Adi Mihalcea la restaurant, era mai simplu.

Oraşul ţi-a plăcut?
Enorm! E unul dintre cele mai frumoase oraşe din Italia. Arhitectural, e superb, plus că ai munte şi mare în acelaşi loc. E încântător! Din păcate pentru mine, echipa a căzut în Serie C în acel an, ei n-au plătit banii către Dinamo şi am fost nevoit să mă întorc în ţară. A fost, însă, o experienţă extrem de frumoasă şi nu regret că am plecat atunci.

A urmat o nouă “aventură”, la Duisburg, în Germania…
La Duisburg a fost şi mai frumos. Mi-a plăcut tot: oraşul, oamenii, viaţa de acolo. Dacă ar fi o ţară în care aş vrea să trăiesc, aceea ar fi Germania. Cred că, dacă aş avea de ales, aş vrea să îmbătrânesc în Germania. Cred că e cel mai frumos loc pentru a trăi în linişte.

Ce te-a impresionat cel mai tare acolo?
Respectul dintre oameni. Totul e pus la punct de la cel mai important până la cel mai mic detaliu. Te simţi respectat de toată lumea, indiferent că eşti fotbalist sau ai altă meserie. Cu băieţii de acolo m-am înţeles foarte bine, chiar dacă ei sunt mai serioşi aşa, în general. În vestiar nu se prea fac glume sau “caterincă”, cum se spune pe la noi. Ei sunt mai serioşi şi asta se vede şi în rezultatele Germaniei, şi în fotbal, dar şi ca ţară.

Nu regreţi că ai plecat de acolo?
Să ştii că e printre puţinele lucruri pe care le regret în carieră, faptul că am plecat în Cipru. Au fost mai multe probleme, aveam o ofertă de la Kaiserslautern, care nu s-a materializat. Rămâne un regret faptul că am plecat. A fost impactul atât de mare cu civilizaţia de acolo, cu modul lor de organizare în fotbal, încât n-am reuşit nicicum să-mi revin. Poate dacă plecam din România în Cipru nu era atât de şocant, dar venind din Germania, unde fiecare lucru e pus la punct, a fost impactul mare.

Cum s-au schimbat preocupările în cantonamente de acum 15 ani până azi?
S-au schimbat multe. Atunci, în cantonamente, singura preocupare seara era să mai joci o carte sau remmy. Acum au intervenit atâtea, internetul a schimbat multe şi din punctul ăsta de vedere, să ştii.

Stai pe Facebook?
Nu, nu am Facebook, nu mă pricep la aşa ceva. Nu am nici Facebook şi nici Yahoo! Messenger. Deschid laptopul doar ca să mă documentez, să citesc analize, am mai multe progame de specialitate. Cam asta e legătura cu tehnologia.

Şi filme?
Da, normal. Mă uit şi la filme pe laptop, uneori.

Ai un film care ţi-a rămas întipărit în minte?
Îmi plac filmele istorice, în general. Mi-au plăcut “Braveheart”, “Troia”, am urmărit serialul “Roma”, unul excelent, în opinia mea.

Deci, implicit, ai urmărit şi filmele lui Sergiu Nicolaescu.
Mi-au plăcut, normal, şi filmele dânsului, cele istorice. Dar dintre filmele româneşti cea mai dragă îmi e seria “BD”. Cred că le-am văzut pe toate de vreo 10 ori. Le-am urmărit şi atunci, când au apărut, dar şi acum. Au fost nişte actori mari care nu ştiu dacă se vor mai naşte vreodată.

Trecând puţin spre muzică, ai vreo preferinţă în domeniu?
Mi-a plăcut foarte mult Michael Jackson. Mi-a plăcut atunci, când era în mare vogă, şi încă îmi place.

Să înţeleg că ai fost supărat când a murit?
Nu am fost supărat deoarece cu o zi în urmă se născuse băieţelul meu, David, aşa că eram pe drumuri, mergeam de acasă la spital, la antrenament, eram într-o agitaţie continuă. Abia apoi, după câteva luni, revăzând imaginile cu el, am început să mă întristez.

Ai apucat să vezi vreun concert al lui?
Nu, uite ăsta e alt regret. Eram tânăr, trebuia să mă concentrez pe fotbal, pe antrenamente, meciuri, n-am avut cum să merg. Nici la Michael, nici la Depeche Mode, o altă trupă care-mi place foarte mult. Bineînţeles că atunci când mă duc acasă, în Oltenia, şi e vreo petrecere, ascult şi muzică lăutărească, tradiţională.

Locuieşti deja de aproape şase luni în Cluj. Se poate spune că te simţi ca acasă aici?
Îmi plac şi oamenii, îmi place şi oraşul. Oamenii de aici sunt mult mai liniştiţi decât în Bucureşti, spre exemplu. E un lucru care-mi place mult, de aia zic că m-am obişnuit şi mă simt excelent aici.

Ca oltean de la mama lui, zi-mi care sunt, după părerea ta, diferenţele dintre olteni şi ardeleni.
Păi, sunt câteva foarte evidente. În primul rând, oltenii se aprind foarte repede, sunt foarte iuţi la mânie. Chiar mai rău ca bucureştenii. Dacă enervezi olteanul, se întâmplă să nu mai apuci să-i explici că a înţeles greşit. Îi “sare ţandăra” foarte repede, cum se zice. Ardelenii sunt mult mai calmi, mult mai liniştiţi. Cu toate că de multe ori aş vrea să vorbească puţin mai repede. Am întâlnit oameni care, până spun două fraze, trebuie să intervin eu şi să completez (râde). Dar, redevenind serios, pot să spun cu mâna pe inimă că-mi place foarte mult la Cluj şi mă simt foarte bine la Universitatea.

Pe unde îşi petrece familia Niculescu timpul liber în Cluj?
Mergem în Piaţa Matei Corvin cu copilul, îi place mult să se joace cu porumbeii, fuge după ei, e tare fericit acolo. În rest, mai mergem în locuri unde sunt parcuri de joacă pentru copil. Şi în malluri ieşim rar pentru că nu prea avem timp liber, mai mult dimineaţa mai mergem la o plimbare. Oricum, centrul vechi, clădirile istorice îmi plac foarte mult, şi mie, şi Dianei (Diana Munteanu-Niculescu, soţia sa - n. red.)

Ai vreun loc pe care ai vrea să-l vizitezi şi n-ai apucat până acum?
Da, New Yorkul. Am viză din 2006, e valabilă până în 2016 şi încă n-am apucat să ajung din cauza fricii de avion.

Cum reuşeşti să treci peste frica asta? Ca fotbalist se ştie că trebuie să călătoreşti tot timpul.
Nu ştiu, nu am neapărat o reţetă, dar, până la urmă, reuşesc. Culmea e că în urmă cu trei ani, iarna, am fost cu soţia şi cu mai mulţi prieteni la Cancun, în Mexic, un zbor de 12 ore, şi n-am avut nimic.

Şi ai repeta experienţa?
Da, fără să mă gândesc. M-aş duce încă o dată în Mexic, e superb, te întâlneşti cu oameni extraordinari acolo, foarte calzi, foarte fierbinţi de felul lor. Dar, ţi-am zis, până atunci vreau neapărat să ajung în Statele Unite. Mi-ar plăcea să stau o lună, să fac un circuit, să văd cât mai multe. Ştiu că e o cultură total diferită faţă de a noastră, a europenilor.

Singurul care a învins un campion mondial

Unul dintre momentele care a definit cariera de fotbalist a lui Claudiu Niculescu a fost meciul amical dintre Dinamo şi Real Madrid (2-5), disputat în urmă cu aproximativ 10 ani. Deşi pe teren se aflau Luis Figo sau Zinedine Zidane, execuţia meciului i-a aparţinut actualului fotbalist al lui “U”. După ce a “înşirat” doi fundaşi centrali madrileni, Niculescu a trimis un “trasor” de la 20 de metri care s-a oprit în vinclul porţii lui Iker Casillias, devenit proaspăt campion mondial cu naţionala Spaniei. De altfel, Niculescu este singurul jucător român din Liga I care se poate lăuda că a înscris în poarta unui câştigător al Cupei Mondiale.