Fericirea nu se naște dintr-o femeie stinsă, fără lumină.
Nici din mâini crăpate de spălatul vaselor.
Nici din clipele pierdute printre treburi mărunte.
Nici din corpuri obosite ce poartă în ele responsabilitatea unei perfecțiuni inventate.
Nu din femei fără flacără, epuizate de preocuparea de a fi pe placul cuiva.
Nici măcar de perfecțiunea imaginată de cineva.
Fericirea nu există în tăcerile unei femei care nu mai are timp să fie ea însăși.
Nici acolo unde iubirea devine datorie,
Unde gesturile se fac din obligație
Și unde inima nu mai are loc să bată liber.
Fericirea există acolo unde femeia arde în simțire,
Unde lumina ei nu e stinsă, ci aprinsă –
Unde iubirea ei nu e cerută, ci oferită,
Unde bărbatul nu cere, ci primește cu recunoștință,
Unde pasiunea nu e un efort, ci tremurul ei.
Fericirea e femeia-flacără:
Cea care iubește nu pentru că trebuie, ci pentru că simte,
Cea care strălucește nu pentru că i se cere, ci pentru că asta e natura ei.
Un bărbat nu se împlinește lângă o femeie obosită –
Ci lângă una vie, luminoasă.
Lângă una care arde de dor, de sens, de adevăr.
Lângă una în care iubirea nu se stinge,
Ci se naște mereu, mai mare, mai caldă, mai profundă.
Fericirea e acolo unde femeia este lăsată să fie femeie:
Flacără, nu cenușă; împlinire, nu sacrificiu; iubire, nu epuizare.
Și doar un bărbat care știe să prețuiască această lumină incredibilă a ei, poate cunoaște cu adevărat femeia.
Iar cel care cunoaște pe deplin femeia, cunoaște fericirea.
