În această dimineață nu am fost obosit din lipsă de somn. Am fost obosit din cauza lucidității care, cred, m-a cotropit și frământat toată noaptea.
Am văzut și am înțeles în această viață că există momente în istorie care nu zguduie o țară prin explozii, ci și prin tăceri. Prin pauze. Prin mici ezitări care, pentru cine știe să asculte, devin revelații. Asta am înțeles eu, ca nespecialist, din momentul acesta.
Ieri, la Washington, cel mai puternic om al planetei l-a prezentat greșit pe președintele României. O confuzie de titlu. Un nume rostit în altă funcție. O frază care, pentru unii, e doar o scăpare. Și da, putem spune că a fost o eroare de protocol. O clipă de neatenție. Se întâmplă.
Dar am învățat că, în politică, simbolurile cântăresc uneori mai mult decât tratatele. România nu este o țară periferică, într-un colț de hartă. Este granița estică a NATO. Este poarta Mării Negre. Este punte între Est și Vest. Este teritoriu strategic, într-o epocă în care securitatea globală nu mai e teorie, ci realitate zilnică.
Și atunci, întrebarea nu este dacă a fost o greșeală. Întrebarea este: ce spune această greșeală despre locul nostru în conversația marilor puteri? Când liderul lumii libere, fie el oricine la acel moment, nu are reflexul imediat al numelui și al funcției celui care reprezintă o țară strategică, problema nu e de dicție. Este de prioritate.
Diplomația este, înainte de toate, o artă a recunoașterii. Recunoașterea poziției. Recunoașterea relevanței. Recunoașterea identității.
Dacă vrem ca România să fie tratată ca un pilon strategic, trebuie să se comporte ca unul. Puterea reală nu vine din faptul că ai baze militare pe teritoriu. Nici din faptul că ești menționat în documente strategice. Puterea vine din coerență internă, din voce clară externă și din capacitatea de a te face indispensabil.
Adevărul dureros este acesta: în geopolitică nu contează cât de important te crezi. Contează cât de imposibil e să fii ignorat. Poate că momentul de ieri nu e o insultă. Poate e un diagnostic.
Un diagnostic al felului în care România este percepută: aliat sigur, dar previzibil; stabilă, dar tăcută; prezentă, dar rar decisivă. Nu este un capăt de lume. Este o oglindă.
Și în oglindă nu trebuie să căutăm vinovați externi. Trebuie să ne întrebăm: ce proiect de țară avem? Ce mesaj coerent transmitem? Ce rol vrem să jucăm în următorul deceniu?
Marile puteri greșesc nume atunci când țările nu și-au gravat suficient identitatea pe tabla marilor decizii. Nu e o dramă. E o oportunitate. O oportunitate de a înțelege că respectul internațional nu se cere. Se construiește. Se negociază. Se impune prin consistență.
Poate că noaptea albă de ieri nu a fost despre o gafă. Poate a fost despre o trezire. Pentru că întrebarea reală nu este dacă un lider străin știe exact cine este președintele României. Întrebarea este dacă România știe exact cine vrea să devină.
