Cum s-au strămutat belişenii la Floreşti FOTO

Aproape 20 de familii provenite din foşti locuitori ai comunei Beliş, de dinaintea de construirea barajului Fântânele-Beliş, locuiesc astăzi, grupaţi, pe o stradă de la intrarea în Floreşti.

La un pas de Cluj, pe strada Plopilor de la intrarea în localitatea clujeană Floreşti locuiesc astăzi 15-20 de familii ce-şi trag originile din comuna Beliş. Oamenii s-au mutat aici după ce autorităţile comunişte au decis la începutul anilor '70 să construiască barajul Fântânele.

Locuitorii comunei Beliş, cu case răsfirate în mai multe cătune, au fost constrânşi să părăsească localitatea, care avea să fie inundată de apele lacului de acumulare amenajat aici cu scop hidroenergetic. Ruinele caselor pe care belişenii le-au lăsat sub ape şi mai ales cele ale vechii biserici, din fostul sat Giurcuţa de Jos, pot fi observate şi astăzi, în verile mai secetoase, când nivelul apei lacului scade. Ce a însemnat momentul strămutării am încercat să aflăm de la belişenii care de la poale de munte s-au mutat cel mai aproape de modernitate, la mai puţin de 5 kilometri de Cluj-Napoca.

"Eu şi fratele meu lucram la Cluj; când s-a decis strămutarea satului am vrut să îi aduc pe părinţi lângă noi, mai aproape de oraş. S-au acomodat destul de greu, mama era bolnavă, tata nu s-a prea adaptat, deşi eram aproape de Cluj, tot la pădure şi la căruţă se gândea", povesteşte Nicolae Mihuţ, un bărbat la 60-65 de ani, membru al uneia dintre primele familii de belişeni mutate, la începutul anilor '70, în Floreşti. Cei mai mulţi locuitori ai fostei vetre a comunei Beliş s-au mutat în noul amplasament al satului - „Belişul nou", odată cu amenajarea barajului  şi a lacului artificial de acumulare, însă au fost familii care au ales mutarea lângă Huedin, Aghireş, sau în judeţul Arad. Cincisprezece familii au luat treptat drumul Floreştiuluim, iar după insistenţe pe lângă primar majoritatea au primit teren la ieşirea din localitate, înspre Cluj. „Noi am fost primii care am venit, am primit o parcelă pe care atunci erau numai bălării, dar ne convenea că era aproape de oraş. În Cluj nu ne-am fi putut stabili că era închis. Am fost despăgubiţi pentru terenul din Beliş, cu 30 de bani pe metru pătrat, destul de puţin şi doar pentru o parte din teren; în schimb am primit materii prime pentru casă la preţ de jumătate, cărămidă, ciment, ţiglă", povesteşte bărbatul.

Astăzi pe strada Plopilor din Floreşti locuiesc 15-20 de familii de belişeni, multe dintre ele în relaţii de rudenie. Chiar dacă au case impunătoare şi se pot considera floreşteni „cu acte în regulă", locuind aici de patru - cinci decenii, integrarea nu a fost foarte uşoară: „Timp de 20-25 de ani tot ca <vinituri> eram priviţi", realatează Nicolae M. Momentul strămutării „la comandă" dictate de comunişti a rămas undeva în umbră. „S-au dus", în cazul unora, şi părinţii, iar legăturile cu Belişul sunt păstrate mai degrabă în sertarul amintirilor. Pentru tinerii belişeni de atunci Floreştiul a devenit între timp casă, viaţă, dar şi locul unde se vor odihni când vor pleca din această lume. Sunt însă şi belişeni din Floreşti care deşi s-au mutat mai târziu aici au locul de îngropăciune în comuna de munte. „Acolo avem şi casă. Cea de aici (din floreşti, n.red.) am cumpărat-o", explică S, o femeie de şaptezeci de ani. Soţul ei e îngropat la Beliş şi acolo are şi ea locul de veci. Unul din copiii femeii, azi om în toată firea îşi aminteşte anul "marii strămutări" după un calcul simplu: „Eram pe clasa a V-a, în Beliş. Oamenii au strâns ce au putut, lemnele din case, grajduri, coteţe", punctează el.

Odată cu amenajarea barajului au fost şi persoane care au vrut să rămână în calea apelor, dar până la urmă au renunţat, nu au avut de ales. „Ordinul era clar: plecaţi! dacă nu ieşiţi, treaba voastră", relatează Nicolae N. Oamenii au mai salvat ce au putut din materiale şi le-au folosit la casele din „Belişul nou". Biserica a rămas însă acolo, fiind construită din piatră, iar în zilele foarte secetoase ruinele ei pot fi zărite în apa lacului, care scade mult. Osemintele înaintaşilor au fost luate din pământ şi strămutate şi ele într-un cimitir din Belişul nou.

Satele îşi schimbă vatra
Potrivit istoricului Tudor Sălăgean, directorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, mutarea vetrei satului este un fenomen des întâlnit: „Aproape că nu ştiu sat în zonă care să nu-şi fi mutat vatra, acest lucru poate avea multiple cauze. În acest caz este o situaţie specială", a precizat istoricul.

Lacul
Lacul Beliş-Fântânele, lac artificial de acumulare, a fost amenajat în perioada 1970-1974, pe cursul râului Someşul Cald, cu scop hidroenergetic, având o suprafaţă de 9,8 km pătraţi. Locuitorii vechii comune au fost nevoiţi să se strămute pe noul amplasament al satului. Cătune ca Pleş, Milioan, Dădeşti, Bolojeşti şi Giurcuţa de Jos au rămas amintire. În prezent comuna Beliş este alcătuită din satele Beliș, Bălceşti, Dealu Botii, Giurcuța de Sus, Poiana Horea, Smida.