Legendarul actor devine în această carte de 300 de pagini un adevărat personaj, care-şi dezvăluie temerile, bucuriile, pasiunea pentru film şi teatru, viaţa. Lawrence Grobel, jurnalist care a “tras de limbă” mai toţi monştrii sacri ai cinematografiei americane, a povestit cu Pacino din 1979 până în 2005 pentru a realiza acest volum.
în 1979 Al Pacino avea 39 de ani şi jucase deja în opt filme, printre care capodoperele “Naşul”, “Serpico” sau “...And Justice for All”, dar nu dăduse nici un interviu. A acceptat să vorbească cu Grobel abia după citirea unui interviu al acestuia cu Marlon Brando. Deşi este încă precaut, Pacino începe destul de repede să dezvăluie “secrete”: de pildă, faptul că pe uşile apartamentelor sale figurau nume fictive.
Nu se fereşte să-şi povestească primii ani de viaţă, cu mici bucurii şi mari greutăţi, ani petrecuţi în South Bronx, cartierul “dur” al New York-ului. Actorul se declară, de altfel, tot timpul un new-yorkez autentic. “Când ai o amintire despre fiecare stradă, când te poţi conecta cu un loc unde te simţi ca acasă, când simţi un anume confort doar fiindcă te afli aici, cum să laşi baltă aşa ceva”.
Al Pacino a devenit actor după ce fusese curier, vânzător de pantofi şi de ziare. Recunoaşte că i s-a întâmplat să doarmă pe stradă şi să cheltuie toţi banii pe băutură, iar la premiera debutului său cinematografic era beat. Şansele lui ca actor, în afară de talentul excepţional, au fost Actors Studio, celebra şcoală americană a lui Lee Strasberg, şi impresarul Marty Bregman, care l-a convins să joace în filmele care l-au făcut celebru: “Naşul”, “Serpico” şi “După-amiază de câine”.
Dar fără pasiunea sa formidabilă pentru film şi teatru, fără asumarea fiecărui rol ca şi când ar fi fost singurul, fără o cultură artistică solidă, Al Pacino n-ar fi devenit un idol, arată paginile interviurilor cu Larry Grobel. “Autobiografia” scrisă a lui Al Pacino redă în detalii umane, de la inspiraţie la transpiraţie, “CV”-ul uimitor al unuia dintre cei mai mari actori ai lumii.
