DISTRIBUIE
... şi iarăşi jurnalele meteo ne anunţă ameninţător că o să cadă zăpezile, iarăşi ne dorim să mai vedem, doar pentru câteva clipe, dacă s-ar putea, “zăpezile de altădată”...
De fapt, poate că vrem să ne amintim oamenii de altădată şi ne e ruşine s-o spunem, ne e teamă sau jenă de noi înşine cu gândul acesta. Sunt oamenii pe care nu i-am văzut mai îndeaproape, despre care am considerat că fiind extrem de aproape, îi cunoaştem apriori, şi nu ne-am obosit să vedem minunile ascunse după chipul lor de fiecare zi...
Poate că aceleaşi zăpezi au căzut şi cad pe aceiaşi oameni, numai că noi, în egoismul nostru, ne aducem aminte numai de anumiţi oameni şi de anume zăpezi. Fiindcă această construcţie superficială şi duplicitară, care le este dată uneori celor mai mulţi dintre noi, ne face să nu vedem decât într-o direcţie. Ştiu, sună pesimist şi inestetic ce spun eu acum, dar, din nefericire, suntem dispuşi şi facem chiar eforturi să ne “aruncăm” privirea în maxime depărtări, în căutarea unui “altceva” sau “altcineva”, de cele mai multe ori inexistent şi, în final, dezamăgitor... toată această muncă inutilă şi rutinieră a aruncatului plasei cât mai departe de mal, în căutarea peştelui cel mai mare, s-a dovedit a fi doar un vis frumos, scurt şi dezamăgitor. Ne împiedicăm de minuni la fiecare pas şi refuzăm să le vedem strălucirea, refuzăm să admitem că oamenii de lângă noi sunt, poate, cei mai buni pe care Dumnezeu i-a aşezat intenţionat înaintea noastră... E, oare, dorul de nemărginire, de văzduh şi de necunoscut atât de mare, atât de profund în noi, încât ne acoperă ochii minţii? Să fie ardoarea noastră de a construi vise cu aripi de Icar atât de nestăvilită, încât să ne înceţoşeze privirea spiritului?
Există în apropierea noastră minuni pe care ar trebui să le vedem mai clar, asta am ştiut-o întotdeauna, şi, ori de câte ori îmi amintesc parabola pescarului, cel care aruncă năvodul de trei ori, departe, în mare, şi de fiecare dată scoate ba un stârv de animal putrezit, ba o parâmă de corabie legată de un lemn, ba o haină marinărească aruncată peste bord, realitatea îmi atrage atenţia că lucrurile stau chiar aşa. Un gest, o privire, o înşiruire de cuvinte aparent fără un înţeles anume, o situaţie care se întrevede, care vine fără ca tu s-o fi adus înspre tine în vreun fel: o minune care aşteaptă să fie descoperită. Un om, adică un Univers. O situaţie, adică un nou/alt început...
Abia a patra oară, în plasa pescarului s-a prins o pungă din piele, mucegăită, o biată şi nenorocită pungă în care omul mării, nefericit, a avut deziluzia să găsească şase pietre acoperite de mâl şi înverzite de alge. Sunt tot mai convins că suntem un popor de astfel de “pescari” ai durerii, care vrem să luăm neapărat din depărtări ceea ce se află, de fapt, atât de aproape de noi, încât suntem orbiţi de automatismele care ne aşază o pâclă în faţa privirii. Şi, de altfel, în faţa propriei vieţi. Abia când omul a ajuns în satul său de pescari, mergând de-a lungul plajei pustii şi aruncând, dezamăgit că nu a prins peştele cel mare, câte o piatră din cele găsite în pungă departe, în valuri, a aflat adevărul de la hangiul care pesemne văzuse mai multe la viaţa lui. Acesta a privit-o îndelung pe ultima, care nu fusese întâmplător aruncată; şi ea, asemenea pietrelor din pungă, dacă le curăţai cu răbdare erau, de fapt, cele mai frumoase şi mai curate diamante negre... Pierdute pentru totdeauna...
Aşa e cu zăpada care vine şi trece, care cade peste întâmplările oamenilor, peste vieţile lor, altele şi totuşi aceleaşi de când pământul. Oare am putea să schimbăm ceva privind mai atent viaţa din imediata noastră apropiere? Am reuşi, poate, să fim mai “cu - minţi” dacă ne-am coborî privirea şi am avea încredere în zăpezile noastre, nu în cele “d’antan”, în miracolele ce ne-au fost date şi peste care trecem nepăsători, asemeni zăpezilor?
Poate că aceleaşi zăpezi au căzut şi cad pe aceiaşi oameni, numai că noi, în egoismul nostru, ne aducem aminte numai de anumiţi oameni şi de anume zăpezi. Fiindcă această construcţie superficială şi duplicitară, care le este dată uneori celor mai mulţi dintre noi, ne face să nu vedem decât într-o direcţie. Ştiu, sună pesimist şi inestetic ce spun eu acum, dar, din nefericire, suntem dispuşi şi facem chiar eforturi să ne “aruncăm” privirea în maxime depărtări, în căutarea unui “altceva” sau “altcineva”, de cele mai multe ori inexistent şi, în final, dezamăgitor... toată această muncă inutilă şi rutinieră a aruncatului plasei cât mai departe de mal, în căutarea peştelui cel mai mare, s-a dovedit a fi doar un vis frumos, scurt şi dezamăgitor. Ne împiedicăm de minuni la fiecare pas şi refuzăm să le vedem strălucirea, refuzăm să admitem că oamenii de lângă noi sunt, poate, cei mai buni pe care Dumnezeu i-a aşezat intenţionat înaintea noastră... E, oare, dorul de nemărginire, de văzduh şi de necunoscut atât de mare, atât de profund în noi, încât ne acoperă ochii minţii? Să fie ardoarea noastră de a construi vise cu aripi de Icar atât de nestăvilită, încât să ne înceţoşeze privirea spiritului?
Există în apropierea noastră minuni pe care ar trebui să le vedem mai clar, asta am ştiut-o întotdeauna, şi, ori de câte ori îmi amintesc parabola pescarului, cel care aruncă năvodul de trei ori, departe, în mare, şi de fiecare dată scoate ba un stârv de animal putrezit, ba o parâmă de corabie legată de un lemn, ba o haină marinărească aruncată peste bord, realitatea îmi atrage atenţia că lucrurile stau chiar aşa. Un gest, o privire, o înşiruire de cuvinte aparent fără un înţeles anume, o situaţie care se întrevede, care vine fără ca tu s-o fi adus înspre tine în vreun fel: o minune care aşteaptă să fie descoperită. Un om, adică un Univers. O situaţie, adică un nou/alt început...
Abia a patra oară, în plasa pescarului s-a prins o pungă din piele, mucegăită, o biată şi nenorocită pungă în care omul mării, nefericit, a avut deziluzia să găsească şase pietre acoperite de mâl şi înverzite de alge. Sunt tot mai convins că suntem un popor de astfel de “pescari” ai durerii, care vrem să luăm neapărat din depărtări ceea ce se află, de fapt, atât de aproape de noi, încât suntem orbiţi de automatismele care ne aşază o pâclă în faţa privirii. Şi, de altfel, în faţa propriei vieţi. Abia când omul a ajuns în satul său de pescari, mergând de-a lungul plajei pustii şi aruncând, dezamăgit că nu a prins peştele cel mare, câte o piatră din cele găsite în pungă departe, în valuri, a aflat adevărul de la hangiul care pesemne văzuse mai multe la viaţa lui. Acesta a privit-o îndelung pe ultima, care nu fusese întâmplător aruncată; şi ea, asemenea pietrelor din pungă, dacă le curăţai cu răbdare erau, de fapt, cele mai frumoase şi mai curate diamante negre... Pierdute pentru totdeauna...
Aşa e cu zăpada care vine şi trece, care cade peste întâmplările oamenilor, peste vieţile lor, altele şi totuşi aceleaşi de când pământul. Oare am putea să schimbăm ceva privind mai atent viaţa din imediata noastră apropiere? Am reuşi, poate, să fim mai “cu - minţi” dacă ne-am coborî privirea şi am avea încredere în zăpezile noastre, nu în cele “d’antan”, în miracolele ce ne-au fost date şi peste care trecem nepăsători, asemeni zăpezilor?
DISTRIBUIE
Comenteaza
