Dar, oare, la fel de bine, putem să ne mirăm că nu privim în jurul nostru, mulţumindu-ne să fixăm doar orizontul unei singure direcţii? Un răspuns ar fi acela că nu avem timp. Că ne-am concentrat pe un anumit "plan" de viaţă, necesar ca să străbatem un drum, de la punctul "A" la "B", dar al cărui capăt nu putem, din cauza lungimii lui în timp, să-l ştim cu precizie. Presupunem, dorim, sperăm ca drumul acela să fie cel bun. Avem impresia că e singurul, că nu există altul, că dacă l-am abandona, în favoarea altuia, am comite o greşeală, chiar şi la o vârstă la care orice "cotitură" poate fi făcută. Asta, fără să ne amintim, cum, de atâtea ori până atunci, am făcut acelaşi lucru, neprogramatic, fiindcă viaţa şi destinul ne-au forţat s-o facem, fără a o hotărî noi...
Dar uităm... Preferăm să ne uităm sufletele, să uităm prin ce am trecut şi închidem ochii mergând înainte, visând la imaginea unui drum. Căci pentru noi, desigur, este mai importantă imaginea drumului; mult mai importantă decât drumul însuşi. Recitesc cărţi vechi ale marii literaturi române: aseară am citit din Sadoveanu. Povestea cum prin 1930, călătorind în Olanda, a rămas impresionat de "lustruiala" de acolo. Ocazie cu care şi-a amintit cum la el acasă, pe apa Moldovei s-a întâlnit o dată, pe un pod de lemn, cu badea Vasile, care i-a spus că acel pod amărât era luat de apa râului în fiecare primăvară. Şi îl întreabă: "Bade Vasile, - Vasile era cu o căciulă spartă, prin care îl ploua -, de ce nu faceţi voi aicea un pod de piatră?", iar acesta îi răspunde: "Lasă, bade Mihai, că dacă o vrea Dumnezeu nu mai plouă şi nu-l mai duce apa!", iar Sadoveanu mărturiseşte că e încântat, fascinat de "lustruiala" olandezilor, de această încercare a omului de a stăpâni natura, apa, dar nu-i place... "Tot mai bine e aicea, spune, unde toţi suntem la voia lui Dumnezeu...".
Destinul, se ştie încă de la Heraclit din Efes, e în noi. Tot ce facem împotriva lui, fără să simţim că suntem în contra curentului, cumva, ne va schimba viaţa, într-un fel pe care poate nici nu-l vom sesiza. Şi, mai târziu, peste ani, cine ştie dacă ne vom regăsi în el? Doar unii dintre noi, mai sensibili şi mai aplicaţi către cele ale sufletului, vor sta, din timp în timp, şi se vor întreba: "Oare unde aş fi fost acum, dacă atunci aş fi ales să fac asta? Sau cealaltă?". Destinul ţării, destinul oamenilor sunt, cumva, asemănătoare. Iubim ţări şi iubim oamenii care le locuiesc, sau, dimpotrivă, îi urâm. Însă oamenii au mai multe opţiuni. În ceea ce priveşte alegerea ţării în care locuiesc, dar şi în ceea ce priveşte "locuirea" propriului destin. Aşa cum văd eu că stau lucrurile acum, cu o bună parte a românilor, dar şi a Estului a început să fetişizeze Occidentul. De aici va veni, cu siguranţă, şi marea dezamăgire a tuturor acelora care au făcut şi fac asta. Chiar dacă această dezamăgire va veni mai târziu, ea va fi prezentă, totuşi. Noi am crezut că imediat după 1989 vom putea înlocui spiritul românesc cu cel occidental.
Am văzut, în Austria, la piscina unui hotel, un om care ştergea partea metalică a duşurilor, în fiecare zi. Am vorbit cu el şi mi-a spus că nu-şi dorea, şi nu şi-a dorit niciodată să ajungă ministru, nici să aibă Mercedes, nici să facă o croazieră în jurul lumii, la VIP classe. Nu era fericit, nici nefericit. El îşi dorea doar să lustruiască bine piscina, să-şi facă munca bine şi să meargă acasă, la familia lui. Or, un astfel de om, dacă ajunge ministru, nu am nici o îndoială că îşi va dori să fie cel mai bun ministru. La fel cum am convingerea că noi nu putem fi decât români şi că poporul acesta, cu toate tarele lui, este de o profunzime pe care alte civilizaţii occidentale nu o au. Sau, dacă o au, ea este altfel şi nu seamănă nicidecum cu a noastră. Destinul nostru nu seamănă cu al Occidentului şi cred, asemeni lui Sadoveanu, că în asta constă miracolul nostru. Spuneam la început că doar citind literaturi şi înţelegând culturi ne putem da seama unde anume suntem noi în această lume; unde şi cum poate fi găsită fericirea noastră individuală şi a ţării. O ţară în care nimănui nu i-a venit ideea năstruşnică de a legifera dreptul la fericire...
Culturile spun totul. Oare în ce altă cultură s-ar fi putut naşte un personaj şi o poveste ca a Şeherezadei, "1001 de nopţi"? În ce altă parte a Lumii decât în Orient un cap încoronat ar fi avut posibilitatea să stea atâtea nopţi să asculte poveştile frumoasei şi inteligentei femei? Îl înţeleg pe Sadoveanu, înţeleg disconfortul lui din deplasarea "olandeză", înţeleg de ce miturile noastre au strălucirea şi grandoarea sacrificiului Anei lui Manole sau contemplativitatea ne acidă a Baciului mioritic în faţa morţii. Destinul este în noi şi asta pare să spună toată literatura noastră de valoare. Însă atâta timp cât noi ne formăm imagini prefabricate, occidentalizate despre succes, destin, viaţă, devenire, atâta timp cât uităm că patria noastră este chiar Limba Română, nu facem altceva decât să ne pierdem pe noi. Ne pierdem substanţa vitală a propriului destin.
Cu siguranţă că există şi "destine-fetiş", care pot fi, până la un anume punct, în regulă. Se poate trăi, la urmă urmei, oriunde şi oricum. Există, nu-i aşa, filme şi fotografii color, dar şi alb-negru. Însă arta e doar pe peliculă alb-negru, fiindcă doar ea permite infinite nuanţe de gris. Oricum, cu trecerea timpului nu te poţi pune. Anii trec, peste fiecare destin, fals sau adevărat. Şi atunci, în mersul nostru vine un moment (pentru unii mai devreme, pentru alţii mai târziu) când constatăm că toate drumurile noastre, fie că am luat sau fie că nu în seamă trăirile cele mai intime, au dus doar la tragerea unei linii care marchează acel loc de unde nimic nu se mai poate întoarce înapoi.
