Viaţă de împrumut

Viaţă de împrumut
Încet, încet, pe zi ce trece, interesul meu pentru presă scade. Televiziunile, parcă aliniate, împing în faţă un soi de tineri despre care nu prea ai ce să vorbeşti. Ei înşişi sunt monumente ale banalităţii, iar "analizele" lor, de "analişti" sunt, mai degrabă, nişte povestiri în stilul lor derizoriu de înţelegere, a unei scene politice şi efonomice suficient de tulburi.

Presa scrisă e, mai ales, un amalgam de ştiri care sunt departe de a suscita vreun interes, ci, mai degrabă, poate, o curiozitate bolnăvicioasă. Şi atât cât timp mai există cărţi, nu mai deschid nici măcar întâmplător vreo listă de discuţii, bloguri sau comentarii. La ce mi-ar folosi să citesc frustrările, răutăţile şi ura de mitocan, suburbane, pe care le proferează, la adăpostul anonimatului tot felul de neică nimeni?

Mai nou, şi pe posturile TV care dau documentare, poţi să mai alegi doar dintre filme despre şerpi veninoşi care muşcă, coleoptere care înţeapă, rechini care sfâşie, oameni pierduţi în deşert, crime şi disecţii... Facebook-ul este inundat de câini şi alte animale de companie, citate dulcege despre iubbbbbbbbbiiiiiireeeee şi melodii cretine de pe Youtube. Aici, uneori găsesc, totuşi, ca o frumoasă surpriză, note de jurnal sau călătorie ale unor oameni interesanţi, pe care nu-i cunosc, şi pe care îi regret ca fiind absenţi în poziţii de "voci publice", infinit mai credibili, decât un lung şir de "vedete" agramate care chinuie zilnic gramatica limbii române pe la emisiuni TV. Sper că scriitorul din care voi câta mai jos (N.D.) să nu se supere: "De fiecare dată când mă întorc în România, după o călătorie mai lungă sau mai scurtă, am aceeaşi percepţie... De continuă înmlăştinire a societăţii româneşti.

România e o ţară în care nimeni şi nimic nu e real, unde aproape totul e un joc de aparenţe şi imagine, unde media are ca scop manipularea opiniei publice, prin divertismente balcanoide şi submentale. Există câteva insule de gândire critică, dar sunt marginale şi nu au (mai) deloc vizibilitate. Percep România tot mai mult că pe un cabaret, o miştocăreală continuă. Românii se cred liberi, dar nu sunt obişnuiţi cu ideea de liberă exprimare." Pot fi în mare, de acord cu tot ce se scrie mai sus. Numai că noi ne-am obişnuit să vedem în "balcanism" băltire şi mârlănie. Cred că greşim când (citez aproximativ din Al. Paleologu) spunem despre noi, în mod simplist că suntem balcanici fiindcă suntem murdari, leneşi, superficiali şi barbari. Uităm că în comunism, ani de-a rândul satele au fost mutate în oraşe, iar oamenii aceia nu mai sunt acum nici rurali, nici citadini, ci dar nişte fiinţe fără frică de Dumnezeu, care instinctual nu mai ştiu să respecte nimic... Iar "ţelul" unora care dau exemplu Elveţia, cea în care de sute de ani nu se întâmplă nimic, mi se pare ridicol.

Oraşele noastre sunt murdare, însă în lume multe oraşe şi multe popoare (care n-au fost scoase din istorie timp de 50 de ani, aşa cum am fost noi), au suferit de mizerie şi murdărie. Dar ce ar fi să comparăm Italia, cea tot timpul plină de conflicte, adesea sângeroase, având un Mussolini, crize de guvern, Mafia şi Cosa Nostra, cu Elveţia cea paşnică şi verde? Am vedea că în urma Italiei a rămas o cultură imensă, iar după ţara cantoanelor, doar ceasul cu cuc... La ce folosesc adevărurile spuse fără talent? Poate că aşa cum spunea acelaşi Conu' Alecu, cinismul e mult mai preţios, chiar salvator. Balcanismul, cred eu, înseamnă şi asta. Un cinism care să nu însemne ticăloşie şi prostie, ci, mai degrabă o privire clară şi adevărată asupra vieţii tale şi a celorlalţi.

"Trebuie să ai un spirit pesimist; cel optimist, (de import, care imbecilizează generaţii întregi!) e lamentabil, grotesc şi stupid. "Gândeşte pozitiv!" Adică să gândim în mod deliberat fals, numai ca să avem o stare pozitivă, care să placă cuiva, sau altcuiva. (Aşa sunt şi pozele de pe Facebook!) Şi cum ar putea asta să ne facă bine? Pozele (fiindcă nu sunt fotografii) de pe Facebook, în majoritatea lor unt relevante pentru această falsitate asumată în tăcere. Uitaţi-vă atent la cele care înfăţişează români care trăiesc undeva aiurea, în lume. Locuri frumoase, peisaje de vis, în totală contradicţie cu ceea ce exprimă (de cele mai mlte ori o fericire forţată!) personajele. Privindu-le atent fotografiile, în curgerea lor de la o zi la alta ai senzaţia că cei mai mulţi oameni trăiesc o viaţă care nu e a lor: gândesc pozitiv, trăind o viaţă de împrumut. Meritul mare al Facebook-ului, cred, este acela de a face vizibilă pentru cei care au ochi şi suflet, falsitatea unor astfel de vieţi. Şi, probabil că cei care îşi iau în serios spiritul, cândva vor vedea asta şi se vor opri. Mulţi, desigur, vor merge înainte, până la capăt. E, şi asta o chestiune care ţine de capacitatea de a privi situaţia în faţă, aşa cum este ea, de fapt. "Dacă nu asumi toate răutăţile, toate imbecilităţile care se află în circulaţie, dacă nu eşti de acord cu tot ceea ce se spune public, dacă le demontezi în gura mare eşti considerat un om rău, un cinic şi un imoralist. Dar tocmai acest imoralism este începutul unei vieţi etice corecte".

Cred, asemeni lui Conu' Alecu, că cine nu este capabil să discrediteze falsele virtuţi (vezi plecăciunile şi admiraţia imbecilă pentru Străini şi Străinătate) este un impostor pernicios. Dacă priveşti atent vezi cât de stingher e un om fotografiat în mijlocul unui grup care râde şi toţi (mai puţin el) par fericiţi. Peisajele, decorul, culorile, nimic nu poate ascunde înstrăinarea, regretul, fiecare minut de împrumut. Un om citind, undeva, în străinătate, într-o cameră fără nici o carte, care se vede de la un kilometru că e o odaie închiriată, aseptică, anacronică. Poate fi ceva mai trist decât asta? Nu cred. Cheia am văzut-o exprimată "în clar", într-un interviu dat la televizor cu un "român de succes" de pe WallStreet. Bătrân, bogat, trăind într-un spaţiu luxos. Printre întrebările şi răspunsurile de un banal cras a răzbătut o frază a "celebrului" român: "Da, sunt fericit... Dar acum, privind înapoi, cred că mi-aş fi dorit o altfel de fericire...".

Tind să cred că doar "like"-ul, este, în cazul acestor fotografii, cel care aduce celui fotografiat o notă de bucurie. Credinţa interioară, cea care decurge din cretinul "pozitivsinching", că toţi ceilalţi vor înţelege că eşti bine, fericit... Îmi plac mai mult cei care pun fotografii sincere, din concedii, din lume: sunt cumva altfel. Se află "acolo", râd, se distrează. Se simte pe chipul lor că vor veni acasă, că au un "rost". Că ceea ce trăiesc ei e un fel de normalitate. Or, în celelalte fotografii, ceva "nu se potriveşte", citeşti în ochii acestora că au împrumutat această viaţă pe care o trăiesc... Dar, pentru câtă vreme? Atât timp cât suportă asta. Unii chiar toată viaţă, sau până în momentul când e prea târziu să mai schimbe ceva. Mai jos, N.D., cel pe care îl citez (şi sper să nu se supere!), oferă, ÎMI oferă, mie şi celor care doresc să înţeleagă, un argument imbatabil pentru tot ce am scris mai sus: "Limba română îmi dă accesul la o sensibilitate narativă şi lirică ce nu o regăsesc în alte limbi pe care le cunosc şi pe care nu cred că aş putea o atinge, indiferent cât de bine le-aş stăpâni."

 

Comenteaza