Un poştaş bătrân, cu multe riduri

“Ce se întâmplă între oameni, bun sau rău, se reduce la atât: frica de singurătate.
Din ea pleacă dragostea şi crima, Dumnezeu şi Diavolul, instituţiile şi anarhia.

Nici unul nu ne suportăm până la capăt. Cugetul trebuie să-l împărţim în doi, emoţiile să le împărtăşim, fiorurile să le exprimăm. Iubim să ne ştie cineva până la capăt, din dorinţa de a scăpa de propria intimitate, din teama că, fără nimeni, gândul s-ar ridica drept spre cer şi că s-ar prăbuşi fără ecou. O tovăraşie funebră ne pare un concert faţă de pustiul inimii. În ochii femeii citim întrebări sau răspunsuri, ca şi cum ne-am fi născut din dialog sau pentru dialog.". Aşa zice filosoful din Răşinari. Să-l credem? Dacă ne uităm spre aceşti oameni cu ceafa groasă, politicienii, în marea lor parte, am spune că nepăsarea lor pentru dialog şi pentru înţelegerea celuilalt/celorlalţi creează anarhia. Ceea ce se întâmplă acum e relevant: când întreaga majoritate a ţării cere alegeri anticipate, puterea ne cadoriseşte cu un guvern de tinere clone ale mai bătrânilor lupi ai haitei care sfâşie de atâţia ani România. Nimeni nu-i mai vrea, însă ei merg înainte, în sfidarea oricărui minim bun simţ. Şi atunci?

Nu asta face ca cele mai rele lucruri să se întâmple între oameni? Fiindcă acestea sunt date, ceva bun cu poporul acesta nu cred că se va întâmpla. Dar de ce să mergem întotdeauna la politică şi la politicieni, ca şi când între "ei" şi noi, ne - politicienii, n-ar fi nici o asemănare, doar noi suntem "cei buni" şi doar "ciumata" politică ar fi singura care ar sluţi sufletele şi vieţile? Felul de a fi şi de a munci al politicienilor (şi ei, oameni, în ultimă instanţă!) ne poate face să trăim mai bine sau mai rău, însă din punct de vedere al valabilităţii sentimentelor noastre, al eticii personale, politica nu rezolvă şi nu împiedică nimic. Dar absolut nimic. Fiindcă nu lor, politicienilor, le este frică, ci nouă. Încercăm sau nu să ne învingem fricile? E totuna cu a întreba dacă suntem în stare să ne învingem singurătatea. Personal, n-am văzut oameni mai singuri, decât cei care spun că au cei mai mulţi prieteni. Sunt chiar simpatice, dacă n-ar fi atât de triste, singurătăţile celor care ştiu că pe prietenul "x" l-a durut ieri stomacul, că pe "y" l-a părăsit iubita, că "z" a fost ieri la dentist sau s-a întors din concediu. Această "prietenie" în care zilnic îţi pare că viaţa ta ar avea ceva în comun cu a altor câţiva, pe care-i consideri apropiaţi, trăieşte într-o candoare falsă.

Dar, cu toate că îţi pare că nu eşti singur, că cineva, cuiva îi pasă de singurătatea ta, ca şi de momentele tale de fericire, adevărul este altul. Adevărata singurătate nu intră niciodată în discuţiile astea. Ea rămâne un capitol închis, de obicei. Sigur, când ai ratat ceva important, când tristeţea dă afară, revărsându-se din sufletul tău, poate povesteşti cuiva asta. Şi o faci, tocmai ca acela căruia i te destăinui să-ţi spună că da, nu tu eşti de vină, că ai făcut bine, că, de fapt, nici nu contează şi că, inevitabil, va fi bine. Ai nevoie de falsitatea aceasta dulceagă, de minciunile politicoase, ca să te poţi întoarce cumva mai întărit în singurătatea ta. Însă rezolvarea nu a venit. Şi nu va putea veni decât din tine, din rădăcinile tale. Dar de obicei, din păcate, sunt foarte puţini care caută advărata rezolvare în propria fiinţă, în rădăcinile ei etice. E mai simplă o falsă rezolvare, căutată în locurile în care nu e şi nu a fost niciodată. Psihologii au arătat că prima fază în ne-rezolvarea problemelor care ucid sufletele este "negarea" situaţiei însăşi. Unii apucă să ia hotărâri decisive exact în faza de "negare".

Şi, din frica unei autoanalize sufleteşti, îşi urmează falsa decizie, fără să-şi mai pună nici o întrebare. Un azimut propus, un drum de străbătut şi "ajutorul" prietenilor care ştiu totul despre tine şi care sunt dispuşi să nu te supere cu părerile lor, ci dimpotrivă. Să-ţi ofere încă şi încă un "pansament" inutil, dar care te poate trece din ziua de azi în cea de mâine: o întâlnire, la masă, la un chef, într-un sfârşit de săptămână undeva, afară din oraş. Zile în care nu se întâmplă, în fapt, nimic esenţial. Singurătatea noastră nu se bazează decât pe un viitor iluzoriu, cu neputinţă de verificat. Un viitor care poate fi, aşa cum am spus mai sus, extrem de "populat" cu oameni, un viitor cu tine la mijloc, angrenat în multe direcţii de acţiune, dar în care să fi rămas mai singur decât dacă ai fi închis într-o cameră cu pereţi de plumb. Milioanele de nefericiţi ai planetei ne arată că da, se poate "vieţui" şi aşa...

Există, însă, secundele, minutele, zilele, anii, care trec. Se prăbuşesc, toate, în prăpăstiile timpului. Iar când eşti singur, orice îndeletnicire ai avea, oriunde ai fi, o umbră aidoma ţie se desprinde de trupul tău şi, fără ca tu să o poţi opri, lipeşte pe zidurile închipuite din secunde oglinzi. Multiplicând timpul acesta care ne este dat, la infinit. Dar nu pentru a-l lungi, ci pentru a ne reaminti că el este, cumva, stăpânul singurătăţilor noaste, arătându-ne în fiecare bucăţică de oglindă că viitorul stă în prezent şi în trecut, mult mai mult decât în iluziile lui "ce va fi să fie".

Căci viitorul nu e decât un poştaş bătrân, un poştaş care, mergând din suflet în suflet, se umple de riduri, iar când ajunge în dreptul nostru, ca să ne spună că el este cel care ne livrează nouă înşine, ne dă puterea, prea târziu însă, de a recunoaşte că puteam face şi altfel, puteam fi şi altundeva. Oamenii aceştia frumoşi... Râd... Beau un pahar de vin... Fac fotografii... Se bucură, aşteaptă "marele" viitor. "Toate trec" - obişnuiesc să spună: dar unele din toate acestea, trec definitiv.