Ultimul “semn” al lui Mircea Ivănescu

Fac parte dintre cei ce nu cred în lucruri şi fsapte care sunt “întâmplătoare”.
Sunt convins că nici un fapt de pe lumea asta, nici o situaţie din viaţa noastră nu ne pică de undeva fără un rost.

Nu noi suntem "întâmplaţi" de anumite situaţii, ci, mai degrabă, noi le "întâmplăm". Putinţa noastră de a descifra şi de a modifica, atât cât ne este dat, rezultatele acestor "întâmplări" depinde sigur numai de noi. Mircea Eliade vorbeşte despre aceste "calităţi" undeva, ca istoric al religiilor. Diferenţa între oameni, una fundamentală, este de a putea sau nu să descifreze la timp "semnele" unei aşa-zise "întâmplări". Să anticipeze sau nu semnele divinităţii. Dacă suntem în stare, dacă ne pregătim pentru aceasta, vom avea "cheia" de a influenţa în bine propriul destin. Nu e nimic mistic ori vrăjitoresc în asta. E doar relevarea unei calităţi care, de multe ori, te poate salva. Deunăzi, o femeie pe care o admir îmi spunea la telefon, cu mâhnire, că a pierdut chiar inelul de "fiancée" pe care i-l oferise iubitul ei cu câtva timp în urmă. Pentru mine, i-am spus, ăsta este un semn. Un semn că se întâmplă ceva în relaţia ei. Că de undeva, din partea unuia sau a celuilalt, consistenţa sentimentului care îi uneşte se deteriorează. Am atenţionat-o deoarece, cunoscându-i pe amândoi, am considerat că interpretarea mea îi va ajuta să nu se piardă.

I-am sugerat un exerciţiu pe care, deşi simplu în aparenţă, îl fac totuşi atât de puţini oameni, şi anume să încerce, gândindu-se la perioada recentă, să se pună efectiv în pielea celuilalt. Să se străduiască să simtă lucrul pe care "celălalt" l-ar fi putut simţi ca răspuns interior la gesturile ei. Şi, poate că făcând asta, va descoperi ce anume poate însemna pierderea inelului de logodnă, cu alte cuvinte, cheia "întâmplării" cu pierderea bijuteriei.
M-am gândit că această dispariţie a unui inel menit să unească este, în fapt, un semnal că fără o astfel de reevaluare totul se poate nărui. Dispariţia (şi nu pierderea!) aceasta poate fi chiar semnul că este iminent să se schimbe ceva sau că totul se poate termina.
Revenind..., în editorialul meu de ieri ("Un hacker român îndrăgind vânătoarea...") îl aminteam în final pe marele poet şi traducător Mircea Ivănescu. Spuneam, în câteva rânduri scrise pe fugă, despre prietenia mea cu el, despre generozitatea şi "imensitatea" personalităţii sale artistice.

Apoi, toată seara, nu m-am putut elibera de imaginea lui. Mi-am evocat cu nostalgie aproape vizitele zilnice, de unul singur sau împreună cu prieteni comuni, acasă la el, în cartierul Vasile Aaron din Sibiu. Era o oază binecuvântată. Ne simţeam bine acolo. Chicoteam cu doamna Stela, soţia sa (care citea romane poliţiste, fumând "carpaţi" tot timpul şi fiind imobilizată la pat), ne jucam cu pisicile lui, vorbeam cu el despre cărţi. Ne dădea cu drag cărţi de citit. Citeam noi înşine textele noastre pe care atunci le credeam geniale. Dl Ivănescu tocmai tradusese "Ulysses" al lui Joyce şi se pregătea să înceapă "Omul fără însuşiri" al lui Musil. Dar găsea tot timpul din lume pentru noi. Câţiva ştiam chiar unde era cheia de la intrare, agăţată într-un cui, după stâlpul porţii. Am învăţat multe de la acest om minunat. Am învăţat să iubesc poezia. Am învăţat să simt viaţa ca şi cum aceasta s-ar "întâmpla" într-o poezie. Că lucrurile importante ale vieţii, dacă nu le simţi şi nu le descrii în ritmurile poeziei, îşi pierd strălucirea. Dar cel mai important lucru pe care Mircea Ivănescu m-a învăţat să-l asum (în afară de o cultură solidă) a fost aşa-zisul "exerciţiu al căutării generoase". Am învăţat de la Domnia Sa că există oameni care strălucesc, dar că strălucirea aceea nu se vede şi că nu oricine poate s-o vadă. Că, de cele mai multe ori, nici ei înşişi nu-şi văd propria strălucire. Or, prin tot ceea ce făcea cu noi şi pentru noi, ne-a învăţat, pe toţi cei pe care ne considera apropiaţi, că trebuie să ne oprim asupra acestor oameni şi să le dăm din timpul nostru. Din cărţile şi din viaţa noastră.

Fiindcă numai aşa putem să le arătăm că avem încredere în ei. Lui "Me-iul", după cum îi spuneau prietenii, îi plăceau oamenii. Adeseori ne întâlneam la o vodcă ieftină într-un restaurant jalnic, de categoria a treia, unde beau de obicei căruţaşii, ţiganii şi borfaşii Sibiului, la Călugărul, aproape de biserica Ursulinelor... Nu pot fi mulţi oamenii aceştia... Dar tocmai de asta nu trebuie să-ţi cruţi timpul de a-i căuta. Cu siguranţă că aceasta este marea lecţie de viaţă pe care am primit-o de la toţi aceşti titani ai culturii române lângă care am fost îngăduit ca prieten: mai întâi au fost, la Sibiu, Mircea Ivănescu şi Ştefan
M. Gabrian. Apoi, la Cluj, Mircea Zaciu şi Adrian Marino. Dar nu vreau să vă plictisesc cu amănuntele propriei biografii. Ci să înţeleg, scriind, ce anume voia să-mi transmită alaltăieri seară, până noaptea târziu, Mircea Ivănescu. M-am gândit atunci, folosindu-i numele şi citând din el în editorialul de ieri, că trebuie neapărat să mă duc, cu o echipă de la Realitatea TV, să facem un interviu. Mi-am spus "săptămâna asta neapărat o să fac acest interviu!" de nenumărate ori până atunci şi, din motive pe care acum îmi este ruşine să le evoc, n-am făcut-o niciodată.

De nenumărate ori am hotărât, împreună cu prietenii mei din Sibiu, să-l mai vizităm pe Marele Poet, care începuse să nu mai iasă din casă. Întotdeauna am fost în criză de timp şi n-am reuşit nici asta. Întotdeauna mi-am alungat gândul că într-o zi "Me-i" o să plece. Poate că "vizitându-mă" şi stând cu mine, răspândit în toate gândurile mele de seară, alaltăieri, Mircea Ivănescu a vrut să-mi spună, aşa cum făcea, cu vocea stinsă şi domoală, că regretă şi el faptul că nu l-am vizitat de atâta vreme. Un ultim semn de regret. Sunt mai mult ca sigur că asta a fost. De aceea a venit să "stea" cu mine alaltăieri seară. Fiindcă ieri a plecat din Lumea asta să li se alăture "dincolo" lui Zaciu şi Marino şi atâtor oameni minunaţi care ne-au făcut pe unii "Oameni" şi care nu mai sunt printre noi... Dar, din nefericire, n-am înţeles "semnul" lui. Sau, dacă l-am înţeles, acum este, oricum, prea târziu...