Totul pleacă de la nişte calcule simple ale ambelor blocuri politice mari. USL nu avea niciun motiv să deschidă fronturi de dezbatere, interesul lor fiind să-şi conserve un avans liniştitor în perspectiva perioadei post-electorale. ARD (de fapt PDL), de cealaltă parte, nu s-a aflat niciun moment în postura morală şi politică de a o face. Câtă vreme a fost forţa politică la putere până acum o jumătate de an, orice încercare de a lansa teme noi s-ar fi întors împotriva sa, ca un bumerang (pe principiul „Voi aţi fost la guvernare atâta timp, de ce nu aţi făcut atunci ceea ce propovăduiţi acum?") Orice consultant politic i-ar fi sfătuit să facă la fel: să tacă şi să aştepte în tihnă rezultatele finale.
Mă întreb degeaba: cum pot trăi oamenii aceştia cu ei înşişi? Ştiu prea bine că nu au soluţii, că dosarele majore care băltesc de atâta amar de vreme nu se rezolvă stând la taclale prin studiouri prietenoase de televiziune. Totuşi, unii preferă să o facă pentru a-şi prezerva puterea peste un popor tot mai vegetal şi mai resemnat cu soarta, dar nici ceilalţi nu fac nimic pentru a mişca puţin lucrurile din loc, de frica de a nu-şi întărâta electoratul captiv împotriva lor. Unii plâng ipocrit pe umărul poporului, le promit blana ursului din pădure cu o iresponsabilitate criminală, în vreme ce adversarii lor, căpătuiţi între timp într-un mandat la guvernare, dau timid din coate, doar-doar s-or mai pricopsi cu 4 ani în Parlament şi vor scăpa de pârnaie. Distanţa dintre elita politică şi cei reprezentaţi de aceasta nu a fost niciodată atât de mare.
Să ne gândim la un exemplu de temă nedezbătută, deşi actualitatea ei este mai stringentă decât oricând. În septembrie, Banca Mondială a publicat un studiu care arăta că un sfert din angajaţii „la negru" din România au studii superioare, fix pe dos faţă de tendinţele manifestate în majoritatea celorlalte ţări europene. Acolo, munca „la negru" este prestată, în general, de necalificaţi, oameni cu educaţie primară, imigranţi sau refugiaţi, care fac muncile pe care băştinaşii le consideră fie prea grele, fie înjositoare. Acelaşi studiu mai arată că în România o mare parte din angajaţii „la negru" prestează munci înalt calificate, nemanuale, pentru care într-adevăr este nevoie de studii superioare. Situaţii asemănătoare cu cea din România se regăsesc şi în alte state din Europa Centrală şi de Est (Slovacia, Cehia, Slovenia, Ungaria), însă fenomenul are cea mai mare amploare la noi.
Cele mai recente date Eurostat, aferente lunii octombrie 2012, arată că rata şomajului în rândul tinerilor a avut o creştere dramatică în ultimul an, cu 13% faţă de octombrie 2011, în vreme ce la nivelul întregii populaţii aceasta a crescut cu (doar) 2,7%. Dezastrul de la bacalaureat a avut o influenţă serioasă la apariţia acestei bizarerii statistice. Soluţia găsită de Ministerul Educaţiei nu a fost una care să meargă spre cauze (ar fi dus la discuţii tabu ale USL şi ar fi condus spre soluţii dureroase, taman în prag de alegeri), ci s-a umblat la cosmetizarea rezultatelor, prin bazaconia bacalaureatului profesional, o porcărie cu un aşa iz electoral cum rar s-a văzut. Una peste alta, în cauză sunt tineri care nu pot fi deocamdată integraţi în muncă, cel puţin nu în sistemul legal, aşa încât nu doar că nu se fac productivi societăţii, ci chiar îi consumă din resursele şi aşa limitate. Să ne amintim de deficitele pantagruelice de la bugetele de pensii şi asigurări de sănătate, care nu se vor putea echilibra în veci în ritmul ăsta, iar cei care vor ieşi la pensie în vreo 10 ani de aici înainte nu vor avea siguranţa că îşi vor primi pensia defel.
În vreme ce toată Europa se teme de fenomenul şomajului în rândul tinerilor care ar putea lua proporţii la nivel continental în anii ce vin, în România această categorie nu interesează nici măcar în campania electorală. Toţi politicienii ştiu că este o categorie mai greu de fraierit, cu acces la informaţii din surse diverse şi cu un comportament electoral mai degrabă pasiv. Este punctul în care interesul de moment al politicienilor şi interesul tuturor pe termen lung se despart în cel mai mare hău posibil. Să-l ascultăm puţin pe premierul Ponta, răspunzând unei întrebări despre acuzaţiile de plagiat peste măsură de temeinice asupra ministrului Educaţiei din guvernul său: „Dumneavoastră chiar credeţi că PDL va câştiga alegerile în felul ăsta? Eu nu ştiu ce au în minte, sincer. Vorbesc de nişte lucruri care nu interesează pe oameni în mod direct. În rest, doamna Andronescu e unul din cei mai respectaţi profesori din această ţară. Că dumneavoastră la B1 sau PDL o certaţi, şi ce? Asta e!" Aşadar, nu ştim dacă e plagiat şi nici nu ne interesează, că doar nici votanţii noştri nu dau o ceapă degerată pe povestea asta, mai ales că majoritatea habar n-au ce-o fi ăla „plagiat". Fireşte că un guvern condus de un pungaş de titluri doctorale, cu un ministru al educaţiei care a comis mai multe (!) plagiate cât casa, cu un guvern susţinut de tot soiul de profesoraşi universitari care-şi fac stagiul profesional la cafeneaua Parlamentului, tot câte patru ani, nu va mişca nici cu o fărâmă şandramaua educaţiei (mai ales în învăţământul superior), că doar de acolo îşi iau lunar grosul banilor. De la Spiru, de la Cantemir, de la toate bordelurile universitare inventate peste noapte, dar şi de la universităţile mari, de care, într-o sumedenie de cazuri, doar prestigiul deceniilor trecute a mai rămas. De fiecare dată când la minister a mai apărut câte un ministru rebel, „sistemul" a avut grijă să-l pună repede la punct, inventându-i păcate ale tinereţilor sau asmuţind asupra lor sindicalişti limbuţi şi bine indemnizaţi. E un perpetuum mobile apocaliptic şi mi-e tot mai milă de noi toţi.
Aşa arată unul dintre sistemele găunoase construite de elita politică şi administrativă a României în 23 de ani, de care pe decidenţi nici în dos nu-i doare, cu atât mai puţin în campania electorală. Baza lui este corupţia, întinsă la toate nivelurile şi tocmai de aceea greu de atins. Elevului de clasa a IX-a i se cer „proiecte" la biologie, iar o clasă întreagă va scrie aproape la fel, pentru că îşi vor lua textul din aceleaşi surse lesne de accesat prin Google. În anii următori de liceu va face la fel şi la alte materii şi, intrat cumva-cumva la facultate, obişnuinţa va fi devenit a doua natură. Lucrarea de licenţă se obţine cam din aceleaşi surse, dar costă mai mult şi, poate, necesită niscaiva muncă de editare a textului. Atât. Elevul de-a IX-a şi ceilalţi ca el sunt tinerii care: 1. nu îşi găsesc de muncă; 2. dacă îşi găsesc, vor fi plătiţi „la negru"; 3. nu votează; 4. îi doare undeva de plagiatul d-lui. Ponta, că doar „oricum toţi fac la fel" (observaţi, vă rog, adresarea la persoana a III-a!); 5. dacă va fi să supravieţuiască, vor fi nevoiţi să continue practicile învăţate şi, prin urmare, 6. niciodată nu vor mai fi sensibilizaţi de tema corupţiei şi a altor practici înrudite, numite în popor "furt". Priviţi doar listele cu candidaţii la alegerile de duminică sau candidaturile din anii anteriori, la locale sau la generale. Vi se pare că se teme vreun paraleu din ăştia să candideze? Ba dimpotrivă, sunt votaţi cu entuziasm, sunt consideraţi chiar modele de succes în unele comunităţi, unde se cunoaşte că au plecat de jos şi au ajuns puternici şi bogaţi.
Ştiţi ce înseamnă asta? E simplu: corupţia a ajuns parte a corpusului nostru cultural, este aproape o valoare în sine, prin tipul acesta de erou popular pe care îl creează, politicianul (mic sau mare) sau omul care s-a ajuns, care se descurcă, face bani, le face în ciudă la duşmani şi, o dată la patru ani, mai împarte şi la amărăşteni un kil de făină de la ajutoare.
O manea politică, la asta am ajuns. Democratic, majorităţii electoratului activ îi place şi cu asta basta! Dacă va fi să vie Apocalipsa, apoi măcar să ne-o alegem democratic, nu?
