Selecţia eronată şi declinul pregătirii

Tot mai des la noi nu se decide la timp, iar de prea multe ori deciziile sunt inadecvate. Iată trei exemple recente.

 

La Mioveni, angajaţii Dacia-Renault, în frunte cu directorul general, s-au reunit într-un miting pentru a cere nu măriri de salarii, ci ceva în interes general: construcţia fără întârziere a autostrăzii Piteşti-Sibiu. Cerere firească din partea unui producător important de automobile! Îmi amintesc satisfacţia trăită în şedinţa de guvern din 1999 în care s-a aprobat contractul cu Renault, convinşi fiind că va fi o istorie de succes. Acum, succesul riscă să devină trecut.

Al doilea fapt, semnalat de curând în presă, l-am perceput călătorind pe autostrada ce vine de la Viena până dincoace de Budapesta, fie spre Nyiregyhaza (cu continuare spre Cernăuţi - Chişinău - Kiev - Moscova), fie spre Belgrad (spre a ajunge la Sofia şi Istanbul). În loc de autostrăzi care să o străbată, România riscă acum să rămână înăuntrul unei centuri ocolitoare, la nord, la vest şi la sud. Centura este utilă unui oraş, dar poate fi catastrofală pentru o ţară.

Al treilea fapt, care începe să intre în atenţie, ţine de acţiunea externă. Am susţinut continuu că, în regiune, cunoaşterea istoriei şi luciditatea trebuie să prevaleze (vezi Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012). Acum, chiar cei care au alimentat pălăvrăgeala unor veleitari recunosc că lucrurile se pot îndrepta spre aplicarea înţelegerilor de la sfârşitul "războiului rece". Aceasta nu pentru că aici ar fi capătul istoriei, ci pentru că, în lume, sunt, ne place sau nu, convergenţe strategice şi pericole în altă parte. În loc să se sprijine efectiv Moldova, între altele, desfăşurând în România o democraţie atrăgătoare, s-a bătut apa în piuă cu pieptul umflat de ideologii pe care istoria le abandonează la cea mai uşoară adiere a schimbării. Peste orice, iniţiative proprii şi efecte benefice ale acţiunii externe se lasă aşteptate.

România a pierdut considerabil în vremea din urmă. S-a pierdut, din greşite decizii de politică externă, legătura cu gazul dinspre Marea Caspică. Nu s-a reluat comerţul pe Dunăre. Intermedierea în conexiunile (aeriene şi terestre) Moldovei cu Vestul s-a irosit. Poziţia inspiratoare, măcar în Balcani, a României în materie universitară nu mai este. S-au pierdut nenumărate ocazii de cooperări solide cu firme germane, chineze etc. Nu s-au creat noi pieţe de desfacere, dar se restrâng şi unele existente. Cunoscătorii ştiu că pierderile întrec câştigurile şi că în mare parte acestea se datorează nepriceperii.

De unde rateurile? Se poate da vina pe oricine şi orice - neşansa, competitori mai puternici, conjuncturi etc. - dar nu se pot ocoli doi factori vizibili: nepriceperea celor care iau deciziile şi declinul nivelului de calificare în România. Nu se poate spune că o ţară de mărimea României nu dispune de persoane mai bine pregătite. Problema este eronata selecţie. Declinul calificărilor ţine de sistemul educaţiei: acesta a intrat în degradare prin măsurile greşite ale ultimilor cincisprezece ani.

În selecţia decidenţilor, două observaţii se impun din capul locului. Prima este aceea că selecţia pentru funcţii de decizie, în condiţiile pluralismului politic, se face prin intermediul partidelor. Nu este realist să se aştepte vreo "depolitizare" în materie. A doua este aceea că numai o selecţie meritocratică permite performanţe ale societăţii: nu doar cea a supravieţuirii, nici doar cea a funcţionării, ci aceea a vieţii împlinite a cetăţenilor. Fără meritocraţie, nici democraţia nu funcţionează.

Aşa stând lucrurile, unde sunt carenţele? Se poate spune că, la noi, astăzi, lacunele sunt la fiecare nivel al selecţiei.

În afara politicii, domină un subiectivism al criteriilor şi o demagogie ad hoc a "băieţilor buni", care inversează continuu valorile. Mai nou, insitituţiile nu mai fac nici alegeri şi nici premieri fără aranjamente sau măcar mofturi ale celor care au apucat să le controleze. Faptul că valorile reale şi durabile sunt cu totul altele, se recunoaşte până la urmă, dar de obicei prea târziu.

Intrarea în politică - presupunând că se doreşte - este frânată în organizaţii de bază, în care membrii se tem de modificarea balanţei voturilor, încât nu riscă cu nou veniţi care au ceva de spus. Înăuntrul partidelor, mişcarea este în funcţie de apartenenţa la grupul ce câştigă, nu de competiţii ale valorii. Cei ajunşi la conducere au perfecţionat năravul lui Nicolae Ceauşescu de a apela la persoane şterse şi manevrabile, exploatând deviza "şeful îşi face echipa", ce se atribuie, în mod greşit, democraţiei. Personajul ajuns la vârf recurge la personalizarea deciziilor ("eu îmi doresc...", "eu am decis...", "eu imi aleg oamenii", etc.). De aici şi guvernele de amatori cu care România trebuie să se descurce în pretenţioasa eră a globalizării. Mai nou, cel care ameninţă să concureze pentru conducere este exclus sau suspendat din vreme. La vârf se ajunge cu ajutor (relaţii, servicii, fabricare de dosare etc.) sau prin conjuncturi rare. Congresele devin ocazii de tămâiere a conducătorului.

Nu există deocamdată replică la aceste mecanisme. O contraselecţie s-a aşternut peste o ţară ce are nevoie de capete luminate şi persoane integre ca de aer şi care nu se va putea dezvolta câtă vreme nu se eliberează de noile piedici.

Consecinţele sunt vaste. Nu apar în faţă multe persoane capabile de analiză şi cu viziune, iar cei ajunşi mai mult administrează ceea ce este, decât angajează ceva. Guvernarea asigură descurcarea, într-o atmosferă în care nu viitorul posibil şi dezvoltarea contează, ci să nu fie mai rău. Înfloresc ideologii de circumstanţă pe care nimeni în Europa nu le cultivă: "să aducem tineri!" (încât străinii întreabă: "cum de atâţi diletanţi ajung la voi demnitari?"), "să promovăm femeile!" (şi urcă în roluri publice soţii, fiice, cumetre),"să aducem de ai noştri!" (iar spaţiul deciziei se umple cu militanţi bine hârşiţi în luptele de culise ).

În 1993, American Academy of Sciences and Arts a organizat un grup de analiză a Europei la Harvard, sub egida renumitei publicaţii Daedalus, care a editat două volume cu rezultate. Mi-a revenit în acest grup examinarea culturii formării specializate, pe care am şi făcut-o (Andrei Marga, The Culture of Scholarship in Europe today, în "Daedalus", Summer, 1994, pp.171-184), fără să mă întreb asupra întregului fundal al alegerii de către organizatori a subiectului. Mai târziu mi-am dat seama de faptul că, în optica dominantă în SUA, educaţia europeană este în faţa unor alegeri grave.

Trei argumente mi-au dat de gândit până astăzi. Primul este cel formulat de George Weigel (The Cube and the Cathedral. Europe, America and Politics without God, Bsic Books, New York, 2005), conform căruia, divorţând de educaţia ei orientată spre formarea persoanei, Europa cultivă un relativism dizolvant ce o va face necompetitivă. Al doilea a fost formulat de Alan Greenspan (The Age of Turbulence, Sperling @ Kupfer, New York, 2007), potrivit căruia educaţia europeană a intrat în declin odată cu părăsirea orizontului formării cuprinzătoare ce a dat în istorie persoane - de la meseriaş, trecând prin inginer, la savant - capabile, fiecare, să domine piaţa calificărilor. În sfârşit, al treilea argument a fost prezentat de David Ward (The Bologna Process. An American Perspective, EFES, Cluj-Napoca, 2008), care atrăgea atenţia că numitorul comun al educaţiei din ţările Europei este plasat prea sus, încât, în timp, nu se va înregistra un pas înainte, ci un declin.
Aceste argumente se întâlnesc în prognoza declinului educaţiei în Europa. Reforme, chiar bine gândite, cum a fost Bologna (1988 şi 1990), au fost preluate de optici neoliberale (inspirate de Milton Friedman), care pot fi adecvate în alte contexte, însă, în Europa, au efecte cel puţin ambigue.

Dar dacă Europa este pe direcţie discutabilă, ne dăm uşor seama cum stau lucrurile în România, devenită, între timp, mimetică. În ultimii zece ani s-au prăbuşit şi ultimele vestigii ale analizei calificate a educaţiei din ţară: institutele specializate spun banalităţi, iar singura instituţie internaţională amplasată în România, CEPES -UNESCO, a fost retrasă în 2010.
Ce-i lipseşte educaţiei actuale, privite din punctul de vedere al nevoilor din jur? Fără a face aici inventarul, aş spune că în educaţie este, în continuare, o prea mare neîncredere în carierele legate de acţiune. Educaţia de la noi este parcelată (datorită viziunii psihologice şi pedagogice greşite) şi parţială (trebuie recunoscut: "educaţia parţială dă oameni parţiali") ca urmare a deteriorării curriculumului. Educaţia pentru gândire pe cont propriu este depreciată. Impactul social al educaţiei este abia obiect de simpozioane. Educaţia pentru inovaţie este din capul locului tocită.

Nu mai insist asupra slăbirii învăţării din societate: cititul cărţilor se reduce, reţeaua de distribuţie a publicaţiilor s-a destrămat, nu mai este nici o discuţie a scrierilor (critica de întâmpinare abia dacă mai respiră), nici o instituţie nu reuşeşte să restabilească importanţa lecturii.
Cercetările specializate (vezi Greg Light, Roy Cox, Learning and Teaching in Higher Education, Paul Chapman, London, 2001) au atras atenţia asupra gaps-urilor (să traducem aici "decalajelor") prezente în educaţia însăşi (înainte deci de legarea educaţiei de sectoarele vieţii!). Este vorba de decalajul dintre "amintirea" cunoştinţelor şi "înţelegerea" lor, dintre "înţelegere" şi "abilitatea" de a face ceva, dintre această "abilitate" şi "dorinţa de a face", dintre "dorinţă" şi "acţiune" efectivă, dintre "acţiune" şi "schimbarea stărilor de lucruri" din jur (pp.46-48). Se poate înainta cu o foarte instructivă analiză pentru a capta ce împiedică valorificarea de către cetăţeni a cunoştinţelor obţinute prin învăţămînt. Cu menţiunea că, în jurul nostru, în educaţia actuală, nu numai că decalajele amintite sunt mari, dar însuşi primul moment, formarea (exact spus: învăţarea) în vederea amintirii de cunoştinţe, este acum plin de neajunsuri.

Iar dacă la carenţele educaţiei adăugăm decalajele (gaps) amintite şi selecţia malformată de care am vorbit, nu este de mirare că la nivelul decidenţilor nu există capacitatea deciziei ("nu-i putere!", îmi spunea un francez, muind ardeleneşte pe "te") sau se iau decizii costisitoare. Din suma aceasta iese, cum se vede bine, o întinsă confuzie a valorilor, ce costă enorm şi căreia nu i se dă de capăt. Iar din confuzia valorilor nu a putut să rezulte nicăieri şi niciodată dezvoltarea.