România de la stat naţional la modelul Kosovo

România de la stat naţional la modelul Kosovo
Cred, asemeni altor oameni care, din punctul meu de vedere, reprezintă conştiinţa acestui popor (pierduţi în multitudinea de trepăduşi pseudo-culturali şi lingăi de drept comun, anexaţi la remorca bine stipendiată a unor politicieni la fel de mediocri) că importantă în ceea ce poate şi este obligată să facă politică prin oamenii care ajung să conducă o ţară într-un moment atât de delicat al ei este dorinţa ca istoria noastră să meargă înainte, cu tot ce a acumulat ea pozitiv în existenţa ei.

Numărul acestor conştiinţe este, din păcate, extrem de mic. În ultimii cinci ani "conştiinţa publică" a României a fost reprezentată, la nivel intelectual -notoriu, doar de un Octavian Paler, Andrei Marga, Dinu C. Giurescu şi alţi câţiva. Nu spun că doar aceşti intelectuali de primă mărime ai poporului român sunt singurii, ci că sunt relativ puţini cei care au puterea să atragă credibil atenţia că ne prăbuşim... Că în ultimii şase ani România merge programatic pe drumul căderii şi dezintegrării ca stat naţional. Fiindcă ceea ce înseamnă pentru România a fi şi a rămâne pentru totdeauna stat naţional, pentru cei care au alte planuri, pentru acea parte din UDMR care nu se sfieşte să ne spună pe faţă că urăşte tot ceea ce este românesc, pentru acea parte a maghiarilor neloiali României înseamnă anularea unui plan pus la cale, construit pe îndelete şi uneori, cum este cazul acum, ajutat să reuşească chiar de către politicienii români.... E un moment greu: niciodată Statul Român nu a fost atât de îngenuncheat cum este în acest moment. Se pune în discuţie cu obrăznicie autonomia teritorială şi existenţa statului naţional România. N-ar fi o problemă.

De-a lungul vremii au mai fost duşmani care au încercat subminarea noastră ca stat. N-au reuşit decât să "latre" pe lângă "ursul" care trecea. Însă acum această abominabilă acţiune se petrece cu acordul politicienilor care conduc această ţară. Şi nu puţini, chiar ardeleni. De aceea cred că trebuie, în momentele grele pe care le trecem, să încercăm să vedem această acţiune în adevărata ei dimensiune şi în adevăratul ei tragism. Un tragism al unei crime naţionale! Va trebui, aşadar, să nu pregetăm să luptăm. Personal, instituţional şi cultural în primul rând. Unii ar putea spune că acum, când economia noastră este marcată de cea mai groaznică situaţie de regres, a vorbi despre stat şi mai ales despre "statul naţional" este neimportant: eu cred, dimpotrivă, că în devenirea unei ţări, a unui popor, statul unitar este însăşi cheia de boltă. Dacă în a doua jumătate a secolului XlX şi începutul secolului XX, până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, naţiunea a făcut, având la cârma ei politicieni cărora le păsa de propria lor ţară, posibila realizare a statului naţional unitar, pe cale politică şi militară, azi rămânerea la putere a unui alt gen de politicieni înseamnă spulberarea acestui stat naţional. Dar iată că degeaba, după ce au ştiut că a fost realizat visul oricărui popor, românii şi-au construit instituţii şi s-au ocupat de creaţiile propriului popor şi propăşirea lui, în diversele domenii. Degeaba a trecut România, dimpreună cu românii ei, prin "Valea Plângerii", prin comunismul care l-a scos pentru un timp din istorie şi care s-a putut salva doar prin oamenii de cultură şi cei care cu curaj au trecut ţara dincolo de negură, salvând valorile acestei lumi româneşti, acest stat, pentru înfăptuirea şi propăşirea căruia şi-au dat viaţa şi rodul muncii atâţia oameni plămădiţi din acelaşi aluat asemeni celor cărora le-am scris mai sus numele.

Căci statul nu este un scop în sine, ci un mijloc. Adică mijlocul cel mai potrivit din câte a găsit până acum omenirea pentru a asigura poporului respectiv posibilităţile lui de manifestare şi afirmare. Iar creaţiile unui popor sunt, în ultimă instanţă, chiar justificarea existenţei acelui popor. Un popor care nu ajunge la asemenea creaţii, care nu contribuie la sporirea patrimoniului umanităţii riscă să-şi vadă pusă la îndoială însăşi existenţa sa. Menţinerea statului naţional, independent şi suveran, adică a mijlocului de a asigura poporului toate posibilităţile sale de manifestare, de creaţie liberă în conformitate cu geniul său propriu înseamnă că nu am uitat tot ceea ce martirii noştri ai României, ai Ardealului şi ai fiecărei provincii istorice, luate atât în parte, cât şi laolaltă, au plătit pentru acest deziderat. Şi, de multe ori, au plătit cu viaţa! Poate ne întrebăm de ce mai întâi UDMR a dorit şi doreşte o autonomie culturală. Simplu. Pentru că românii din Transilvania şi Banat, neavând de-a lungul timpului un stat propriu, al lor, au reprezentat şi reprezintă elementul de unitate cu românii din Muntenia şi Moldova care izbutiseră să creeze state şi să le menţină în vâltoarea istoriei.

O aşa-zisă autonomie culturală care a prefigurat, după cum aţi putut vedea, afirmarea politică a unei viitoare autonomii teritoriale. Toate astea se petrec sub oblăduirea acestui guvern, al cărui premier e un ardelean. Vă vine să credeţi? Concesii nevisate de nici o minoritate natională din Lume. Legea învăţământului, dictată de UDMR împotriva românilor. Autonomie culturală. Va veni, pentru ca acest guvern să rămână la putere, autonomia teritorială, crima abominabilă de care am fost cu toţii avertizaţi, cu argumente, de reputatul academician şi valorosul istoric Dinu C. Giurescu. Aceea de a stigmatiza din nou Transilvania. De a o repune pe harta Ungariei Mari, chiar şi în forma aceea "atenuată" a regiunilor de dezvoltare.

Va veni, mai repede decât am putea crede, momentul când şantajul care se face acum fără ruşine, pe faţă, să pretindă ca România să renunţe la sintagma de "stat naţional". E o chestiune de timp. Iar dacă aceasta se va întâmpla va fi, spre bucuria celor care în spatele uşilor închise stabilesc harta conflictelor, începutul unui nou Kosovo în Europa.

 

 

Comenteaza