Redobândirea încrederii pierdute

Cel mai înspăimântător lucru pe care îl trăim acum, la atâţia ani de la încheierea dictaturii lui Ceauşescu, este totala lipsă de încredere în care fiinţa umană românească pare să fi împietrit; nu există, cred, dimensiune mai prezentă, la toate categoriile de populaţie, decât suspiciunea, neîncrederea şi toată gama de nenorociri care rezultă din acestea.

Nimeni nu mai crede pe nimeni: instituţii şi oameni şi-au pierdut busola. Orice acţiune a unora sau altora din aceste entităţi nu se mai bucură de nici un dram de încredere, din partea nimănui. Suspiciunea, bârfa, şoptitul pe la colţuri, turnătoria mizerabilă, această armă perfidă, pe care acum şapte ani noua dictatură a pus întreaga miză, a dat roade. Nimeni nu mai crede pe nimeni, şi singura relaţie pe care o persoană, un politician, un poliţist, un şef de administraţie, un judecător sau un procuror o poate avea cu societatea este aceea bazată pe suspiciune; am început să ne privim cu toţii ca şi cum am fi înconjuraţi de duşmani. Fiecare frază pe care o adresăm, fiecare gest pe care îl facem, fiecare întâlnire banală la o cafea, până la vizita într-un birou al unuia dintre cei care sunt mai mult sau mai puţin oameni importanţi ai zilei îmbracă în ochii tuturor o haină a unei posibile trădări sau a unui aranjament împotriva cuiva sau a ceva. E greu, pentru toată lumea, de trăit în asemenea condiţii. Însă Statul poliţienesc doar în astfel de condiţii poate funcţiona.

Astfel că, vrând nevrând, orice intervenţie vizibilă asupra instituţiilor de forţă poate fi socotită ca făcând parte dintr-un plan de anihilare al vreunui politic, cum şi orice articol de presă poate fi judecat că "nu a apărut întâmplător", ci ca să compromită sau să împiedice o acţiune, de orice fel. E ca la judecătorie. Nu poţi să împaci pe toată lumea. De-a lungul timpului, din 1991 şi până acum, cât am scris şi citit presă, dar cu siguranţă în ultimii ani am avut întotdeauna senzaţia că uneori, când greşim, pur şi simplu, fără nici un scenariu, de orice fel, niciodată nu suntem crezuţi. La început, am presupus că e o întâmplare, dar cum spuneam, în ultimii ani, mă apropii tot mai mult de certitudinea că exerciţiul sincer al scuzelor, atât între oameni simpli, cât şi la alte niveluri, nu mai are nici un efect. Am fost, cu toţii, întreaga societate, intoxicaţi cu jocul necinstit, cu simularea, incorectitudinea, cu jocul la două capete, încât a-ţi prezenta scuzele cuiva, a regreta în mod public sau privat o greşeală nu mai reprezintă aproape nimic. De parcă nimeni nu mai are voie sau nu mai poate să greşească. De parcă toate acţiunile unui om ar trebui să fie perfecte...

Nu caut neapărat un vinovat, dar această societate, evoluţia ei în ultimii ani a ajuns să se definească prin frică, la faptul că poţi păţi orice, dacă te opui cuiva puternic sau gesturilor politice sau de alt fel ale cuiva aflat pe o poziţie de forţă. Iar în societate, se ştie, nu sutem toţi egali. Unii sunt mai puternici, prin inteligenţă, prin bani, prin poziţie politică sau prin faptul că reprezintă instituţii de forţă ale Statului. Sunt, de obicei, cei care nu greşesc niciodată. În douăzeci de ani de lucrat în presă nu am auzit niciodată vreo instituţie sau vreun şef al ei să admită public că a greşit, fie intenţionat, fie nu. M-am obişnuit că cei mai mulţi oameni şi cele mai multe instituţii din România sunt, după cum vedem, infailibile. Noroc cu CEDO, care ne aminteşte, din ce în ce mai des, exact contrariul. Zilele astea pe ecranele televizoarelor se perindau imagini cu pensionari batjocoriţi, umiliţi şi îngenuncheaţi.

Dar mai ales furaţi. Nu numai că instituţiile Statului le-au furat pensionarilor 5,5% din pensii. Nu numai că tot aceste instituţii, Guvernul României, care au greşit vădit, nu facilitează acestor oameni posibilitatea de a-şi recupera banii care le-au fost furaţi, dar încă n-am auzit de pe buzele nici unui oficial nici o scuză către aceşti necăjiţi care mor cu zile la cozi făcute în faţa judecătoriilor din întreaga ţară... Probabil că aşa o fi: instituţia Guvernului nu are nici o vină şi nu merităm nici măcar scuze pentru mizeria în care ne-au adus! Noi, în presă, nu suntem perfecţi: mai şi greşim. Asta e. De aceea, atunci când greşim ne cerem şi scuze. Au fost multe cazuri, în care n-am (mai) aşteptat ca cineva deranjat de o greşeală a noastră să trimită vreun drept la replică. Am ştiut să sunăm persoana/instituţia să ne asumăm că am făcut o greşeală. Cel mai recent fapt a fost faptul că în ziarul nostru a apărut un text cu titlul "Instanţa europeană demontează acuzaţiile în cazul Gânscă". S-a întâmplat ca interpretarea noastră asupra textului Curţii de la Luxembourg să fie greşită, fără însă a fi la mijloc altceva. Dl. Procuror-şef de Direcţie a DIICOT, dl. Codruţ Olaru ne-a trimis azi un fax, în care spuea că ziarul nostru "... a ales să publice un material nedocumentat ... (...)". Ca şi când s-ar fi pus problema să avem pe masa de lucru un material documentat şi altul nedocumentat, iar noi l-am fi ales pe cel din urmă...

Nu ştiu dacă într-adevăr scuzele noastre au fost luate şi judecate după sinceritatea lor, dar ceea ce ştim clar este că am făcut ceea ce era corect, recunoscând că nu am respectat legea nescrisă a lui "audiatur et altera pars", ceea ce n-a fost etic. Or, etica, aşa cum se ştie, nu este doar o frază. Probabil că ne va lua mult timp să revenim la încrederea cu care trebuie să privim relaţiile între noi, cetăţenii, dar mai cu seamă în relaţia cu instituţiile Statului.

Căci, dacă ele nu au încredere în noi, cetăţenii, şi în celelalte instituţii, atunci ne vom sfâşia unii pe alţii. Dacă lucrurile în societatea noastră vor merge aşa cum au pornit-o în ultimii ani, nu m-ar mira ca în viitorul apropiat să fim martori ai unor împuşcături, crime şi răzbunări violente, la colţ de stradă. Oamenii au memorie, şi când nu mai pot crede în nimeni şi în nimic, privind totul în jur ca pe un potenţial/i duşman/i, nu mai au nimic de pierdut. Or, atunci când nu mai ai nimic de pierdut, inclusiv încrederea în oameni şi instituţiile ţării tale, atunci e capătul. Mă bucur că apar, în acest neant al urii, în instituţiile de forţă ale Statului, oameni tineri, cu preocupări şi înţelegere intelectuală a fenomenelor, oameni care au o cultură, cultură care ne-a învăţat pe toţi că nimic nu rămâne, până la urmă, nepedepsit. Vor şti, sunt sigur, să cultive încrederea şi să-şi "salveze" instituţiile lor de la suspiciunea care le înconjoară. Iar noi va trebui să învăţam să avem încredere în cel de lângă noi, în partenerul nostru de afaceri, în cel care ne vinde o marfă, în judecători, în oamenii de la SRI, în Poliţie, în politicieni, etc.

Nu e întâmplător că în ţările civilizate cea mai mare încredere a populaţiei se îndreaptă înspre instituţiile puse să apere libertatea, proprietatea, liniştea şi viaţa oamenilor. La noi, ultimii ani ne-au convins că oricând ni se poate întâmpla, "din senin", orice. Am nădejdea în oamenii responsabili care nu se feresc să vadă în ce situaţie tragică ne aflăm: ne-am pierdut chiar fundamentul pe care orice societate (se) poate construi: încrederea. Iar primul pas spre recucerirea acestei benefice normalităţi într-o societate care se pretinde a nu mai fi barbar-rudimentară, şi deci violentă, este deprinderea membrilor ei de a recunoaşte şi a accepta că nu întotdeauna în spatele unui gest se ascunde un plan de distrugere. Când vom reîncepe să prezentăm şi să acceptăm scuze, în mod onest, înseamnă că începem să ne reconsiderăm relaţia interumană şi am făcut deja primul pas către redobândirea încrederii.