Pumnul lui Mutu, toamna, Octavian Paler

Zilele trecute mi-am dat seama că, de fapt, nu toamna este cea pe care o iubim. Obişnuim să spunem, asemeni poetului, că “... e o toamnă nebun de frumoasă la Cluj!”, deşi toamna, atunci când nu plouă şi nu e frig, e frumoasă oriunde ar fi...

Culorile ei minunate şi tari ne inundă sufletele în oricare loc din natură ne-am afla. Şi poate că nu e numai atât. Poate că e şi amintirea, desigur, a alteia sau a altor toamne trecute, pe care am absorbit-o în fiinţa noastră, pe care ne-o mai activăm numai după culoare şi tremuratul emoţionat al memoriei unui glas ce mai răsună în depărtările memoriei, ale unor gesturi, după lumina unor ochi, după încărcătura unui vis frumos niciodată devenit realitate, care ne stăpâneşte fără să ne dăm seama. E o emoţie deplină, pe care o păstrăm în noi, ca pe o relicvă, iar toamna ne-o readuce în gând, accentuând-o cu frunzele şi culorile ei fascinante. La asta mă gândeam rulând pe şoseaua desfundată spre Cricău, privind muzica toamnei, căutând imagini pierdute, parcă în ciuda oricărei căutări, ca şi când aş fi pierdut propriul sens al existenţei, pe care mă aşteptam să-l găsesc undeva la capătul acestui drum.

Priveam sărăcia mută a satelor, casele nevăruite de multă vreme, degringolada oamenilor în toată goliciunea ei urâtă. Oameni trişti, români trişti, apăsaţi de conducători cu mintea precară, sărmane fiinţe descurajate, trăind un coşmar molcom şi trist într-o ţară urâţită de propriii ei conducători. Îmi era milă de aceşti români altădată mândri şi surâzători, transformaţi acum în oameni de nisip, şterşi şi cu privirile în gol, aşteptând, parcă, o minune din timpurile lui Făt-Frumos şi Ilenei Cosânzenei, iar între timp îşi poartă fiinţa între amintiri ale vremurilor imemoriale, când le mai putea încolţi un zâmbet pe buze... Femei abrutizate, cu picioare deformate de muncă, trăgeau după ele prin praful uliţei eternele cărucioare cu acareturi, bărbaţii ridaţi şi slabi, fără nici o mimică, fumau tăcuţi pe banca din faţa cârciumii, trecând din mână în mână, mecanic şi parcă neomenesc o sticlă de băutură ieftină.

Abia apoi am putut să privesc toamna, înălţând privirea spre vârful dealurilor din spatele Ighiului, abia după ce eram deja trist, m-am bucurat atâta cât mai puteam de culorile care se mişcau omeneşte parcă pe spaţii imense; toamna era ca un animal rănit, într-o ţară însângerată şi călcată în picioare de sceleraţii cu ghiarele înfipte în chiar inima ei. Acesta este chipul României rurale de azi, din Ardealul cu care ne place să ne lăudăm atât. Aceşti politicieni, pe care îi vedem agăţaţi de putere, împotriva propriului popor şi împotriva regulilor oricărei democraţii, au ucis tot ce le-a ieşit în cale. Au ucis locurile, au ucis timpul, au ucis destinele copiilor, ale tinerilor, ale tuturor acelora care au crezut că li se cuvine şi lor pe lumea asta puţină fericire. Au ucis speranţele, au ucis timpul fiecăruia dinte cei care au crezut că nu se vor mai întoarce înapoi în timp şi că nu-şi vor mai urî conducătorii. Mi-am adus aminte de Octavian Paler, de ultimele emisiuni ale Domniei Sale de la postul TV Antena 3. Nu ştiu de ce, dar când sunt afară din oraş, când văd ţărani trişti şi năpăstuiţi, trăind la fel cum se trăia acum o sută de ani, îmi apare în faţa ochilor chipul marelui ardelean din Lisa Făgăraşului. Mă bucur că un intelectual adevărat, aşa cum a fost Domnia Sa, chiar dacă numai el, singur, a avut curajul să arate spre “regele gol”.

Mă bucur că a fost salvată, în acest fel, însăşi onoarea intelectualilor români. Intelectuali care şi-au găsit stăpânul în chiar cel care a adus România în stare de tristeţe disperată, în cel care a batjocorit până în adâncul fiinţei lui poporul român. Aşa cum învăţătoarea din Caracal, care este în a doua lună de grevă a foamei împotriva acestui guvern criminal, a salvat onoarea acestui popor poate prea obişnuit să trăiască în frică şi dezonoare, cu telefoanele ascultate şi fără să-i pese că îi sunt încălcate drepturile elementare. Înainte de ‘89 am avut-o pe Doina Cornea ca să ne salveze din frică şi mutilare, acum, iată, cu preţul vieţii, această femeie ne reaşază întru demnitate, amintindu-ne, asemeni lui Paler, că nu avem timp de pierdut. Că actele de curaj şi cele proprii ale fiecăruia, precum şi acelea la care ajunge un popor în majoritatea lui conştientă sunt întotdeauna o urgenţă. Fiindcă nu avem timp...

“TEMPUS EDAX RERUM”

Avem timp pentru toate. Să dormim,
să alergăm în dreapta şi în stânga, să regretăm ce-am greşit şi să greşim din nou,
să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii
şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările,
să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecţii şi să le uităm după aceea,
avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta, murim.”

Din păcate - ştiu că o să regretaţi -, nu mi-a mai rămas spaţiu să scriu, aşa cum aş fi dorit, despre pumnul dat de dl Adrian Mutu unui italian într-un bar. Poate o să o fac altă dată, faptul fiind de o importanţă imensă. Mai degrabă cred că va rămâne, pentru mulţi, doar o amintire. Şi, aşa cum spunea “maestrul”, “În faţa amintirilor suntem egali cu zeii. Nici ei nu le mai pot schimba. Ceea ce s-a întâmplat nu mai stă în puterea lor şi nici a destinului.”