Proiecte fără suflet sau suportabila uşurătate a fiinţei

Nu m-aş fi gândit la acest aspect, dacă n-aş fi recitit câteva texte mai vechi ale unui autor, de eseuri, - să spunem -; şi nu din dorinţa de a le compara cu cele scrise recent, ci doar pentru a căuta acolo o umbră dintr-un timp în care parcă viitorul, cel puţin cel pe care îl vedeam eu cu ochii minţii lui, atunci, arăta cu totul altfel.

Un text literar poate fi considerat, la limită, un proiect: un miniproiect, poate, cu început, cuprins şi sfârşit. Un drum, cu întâmplări, emoţii, speranţe. Un text a cărui viaţă seamănă izbitor cu cea a unui om, dacă reuşeşti să imaginezi simţămintele umane ca o emoţionantă şi estetică aşezare în pagină. Ei, bine, dacă în textele acelui autor, cele scrise mai demult, fiecare cuvânt, fiecare aşezare a lui în frază, ca să nu mai spun despre subiectele atât de aproape marilor şi subtilelor "mişcări" ale sufletului uman, dacă toate acestea erau, deci, o minunată emoţie artistică şi umană, cele care erau publicate mai aproape de timpul când scriu aceste rânduri s-au transformat, în sensul că paginile lui se goleau de emoţie. Scrisul era totuşi frumos, logic şi literar. Însă din fiecare, parcă gradat, dispărea tot ceea ce poate da viaţă unui text. Emoţia. Sufletul. Ca admirator al scriitorului am simţit asta. Am simţit această desacralizare, ca să-i spun aşa, asemeni unui trup din care pleacă sufletul. Şi atunci, fiindcă viaţa unui text literar seamănă, cred, cu viaţa unui om sau măcar cu un "proiect", aşa cum le place celor mai tineri să spună, m-am gândit că poate de aceea sute sau probabil mii de treceri pe această lume sau de proiecte de trecere prin propriul destin eşuează. Anume, tocmai din lipsa unui "suflet", care să-l ţină în viaţă. Când şi de ce anume, însă, "ne scapă" faptul că proiectele noastre nu mai au viaţă?

Cum se întâmplă că, din nebăgare de seamă sau din prea multă siguranţă, - numai noi trebuie să avem dreptate -, în alegerile pe care le facem, adică în ce fel se întâmplă să renunţăm, în cunoştinţă sau necunoştinţă de cauză, la viaţa din proiectele noastre? Mai întâi trebuie să spunem că pe măsură ce facem paşi înainte şi avem senzaţia că totul ne iese, că e bine şi că orientarea noastră este cea bună, aceasta ni se întâmplă tocmai pentru faptul că nu ne vine să ne oprim pentru o secundă în loc să ne întrebăm dacă într-adevăr e bine. Ne ia valul unui entuziasm, de înţeles până la un punct, şi nu ne oprim. Dubiile ne sunt adormite, îndoiala (dubito ergo cogito!), de asemenea. Dar pentru cei atinşi de psyche, pentru cei care simt lucrurile şi oamenii de alături, faptele şi minunile, nu ca pe nişte "întâmplări" banale din lumea înconjurătoare şi nu ca pe nişte amănunte făcute pentru a le colora lor viaţa, aceştia se vor opri totuşi când vor simţi (fiindcă vor simţi, chiar şi mai târziu!) că proiectele lor au rămas fără suflet. Că fără acest gen de "minune", proiectele nu rămân, oricât de frumoase ar fi, decât nişte realizări consemnate pe nişte hârtii. Că nedublate de emoţie, acestea rămân doar nişte fantome frumoase, care trec şi se inventariază undeva, la un birou somptuos al fantomelor frumoase.

Să ne înţelegem: aceste drumuri/ proiecte/ vieţi vor rămâne, se vor consuma, vor exista: dar ca şi în textele despre care vorbeam, acolo nu va mai exista viaţă, ci un simulacru de viaţă. Nu va mai transpare emoţia, aşa cum dintr-un animal împăiat nu va putea niciodată să răzbată mişcarea vie... Totul e frumos şi privit de departe, sau de oameni care n-au nevoie să fie electrizaţi de emoţie. Asemenea, un text care nu emoţionează poate fi considerat oricând un text bine scris, un text bun, poate chiar un succes. Un succes despre care atunci când afli, spui "... aaaa, foarte frumos!" şi apoi treci mai departe. Ca un obiectiv turistic, ca o construcţie, altfel bine făcută din punct de vedere al constructorului, în faţa căreia nu te opreşti şi mai ales nu o fotografiezi. Pentru că o construcţie căreia un arhitect nu i-a dat suflet şi emoţie, şi deci viaţă, e doar o construcţie: e drept, în care se poate locui. Nu o iei în sufletul tău, pentru că nu-ţi dă nici o emoţie. Iar dacă eşti fotograf adevărat, n-o fotografiezi, pentru că ştii, mai ales, ce să nu fotografiezi decât ce să imortalizezi pe peliculă. Cum spuneam, sunt totuşi şi oameni care se opresc, pe drum, şi se gândesc. Îndoiala, atât de importantă (totdeauna m-au îngrijorat oamenii care au doar certitudini!), îşi face, spre binele lor, apariţia: "Oare asta e miza vieţii mele?" se întreabă oamenii aceştia...

Aceasta este întrebarea "cheie" care se cere pusă, oricum: oare cât timp va trece până ne vom pierde şi urma de încredere în acest proiect? Oare putem iubi un proiect care nu are suflet?, urmează apoi o alta, mai insidioasă. Şi ultima întrebare, cea mai grea şi cea care poate fi hotărâtoare: există oare adevărul unei construcţii sufleteşti care să (mai) susţină acest proiect? Fiindcă nu cred că există un proiect de viaţă viabil, fără o construcţie sufletească puternică, în stare să-l susţină, să-i dea viaţa de care are nevoie. Cât de aproape suntem, de fapt, de propriile noastre vieţi? Cât de adevărat ne trăim propriul timp pe această lume? Şi cât de suportabilă este uşurătatea propriei noastre fiinţe? Poate că n-ar fi rău ca, din când în când, să nu fim anihilaţi şi chiar orbiţi de importanţa covârşitoare a propriilor noastre deziderate de viaţă, să reanalizăm drumul pe care l-am făcut şi, mai ales, să evaluăm cu sinceritate ce anume am câştigat şi ce anume am pierdut. Dar, mai ales, ce am pierdut definitiv...

De ani buni, mai bine de douăzeci, văd "proiectele" politicienilor. De la noi şi de aiurea. În substanţa lor moartă nu există nici ceva, nici cineva care să aducă viaţă. Cu cât nivelul lor este mai înalt, cu cât în lipsa de viaţă a drumului lor îngălat se simte doar singurătate, dorinţa incredibilă de a avea putere. De a avea puterea accesării discreţionare a resurselor şi de a manipula în final oamenii, vieţile lor. Uneori mă mir că tinerii mai vor să acceadă în politică. Mă uimeşte faptul că învaţă, pentru aceasta, în şcoli, în universităţi. Că citesc, pentru a fi, într-un viitor iluzoriu, parte a politicii mondiale sau naţionale, cărţi esenţiale ale culturii. Or, aceste cărţi presupun că nu trebuiesc citite doar ca să fim "culţi", ci, mai ales, ca să învăţăm exerciţiul liber al folosirii propriei gândiri. Cărţile ne ajută să dăm propriilor noastre proiecte de viaţă chiar substanţa ei esenţială: viaţa. Şi atunci?