E rece, plouă şi gri-ul cerului nu te prea îndeamnă la zâmbet. Chiar nu se putea altfel, mai ales că, întâmplător sau nu, am cumpărat zilele trecute de la Cărtureşti un disc cu o muzică foarte specială, Keith Jarrett - "Testament". Când l-am luat în mână, m-a lovit în ochi coperta, simplă, dar mai ales, culoarea ei. Un gri şters. "Testament", titlul sub care artistul a adunat două concerte extraordinare, cel de la Viena şi Paris, spune, probabil mult mai mult decât înţelesul primar al acestui cuvânt, cuvânt pe care, oricum l-ai interpreta, tot nu-l poţi eluda... Printre picături, în maşină (sacrilegiu, evident!), am apucat să-l ascult. Cum era de aşteptat, odată cu muzica lui, pe care o port în mine, de la "Köln concert" (pe care nu-l mai pot asculta!), şi până la discul depre care vorbim, ca la o comandă, am intrat în starea aceea pe care o numim melancolie. Cerul vânăt, aerul (prea) rece de afară, picăturile răzleţe de ploaie, lipsa luminii, muzica lui Jarrett: toate condiţiile erau întrunite....
"De ce, - se întreabă Cioran undeva -, în melancolie ne revin melodii uitate? Oare numai ca să măsurăm prin ele cât a murit din noi? Nu ne trezesc melancoliile în amintire locurile unde au fost fericirile sau presimţirile de fericire?"
Frumos spus, nu? Dar, - mă întreb - : în cazul în care mai există (dacă mai există), unde sunt acei oameni care mai au timp să se gândească la moartea lentă a propriilor suflete? Câţi dintre noi nu ne-am pierdut capacitatea, dacă am avut-o vreodată, de a sesiza cum şi cât a murit, cu fiecare an trecut, din noi, din sufletele noastre? Poate, mă gândesc, şi fraza incredibil de suavă a muzicii lui Jarrett se instalează ca şi cum ar fi acasă în habitaclul maşinii, nici nu mai e timp pentru melancolie, într-o lume a ţelurilor precise, în care timpul nostru este amanetat unui viitor, niciodată foarte sigur şi, de cele mai multe ori, imaginând doar un topos fără viaţă, ca o amuletă care are menirea să te scoată din orice impas şi pe care n-o vei ruga niciodată nimic, doar din teama că s-ar putea să nu-ţi răspundă... Câţi dintre noi mai vor şi mai pot să trăiască acea minunată "presimţire de fericire"? Cât mai pot să trăiască, dară-mi-te să-şi mai şi amintească momentele acelea când ar fi putut spune că cele mai frumoase lucruri sunt posibile, că ar putea, plutind deasupra pământului, să strige că străzile, micile întâmplări, peisajele, locurile frumoase şi muzica au fost create doar pentru ei? Pentru câţi mai contează şi câţi oameni mai pot să-şi amintească, în toată frumuseţea lui, un loc, o situaţie, un om care a plecat din lumea aceasta, testamentul lui, gesturile lui, micile vorbe cu care îi însoţea, micile gânduri care se construiau fără ca acela, omul pre-simţitor de fericire să le cheme? Câţi mai reuşesc să aibă această stare de melancolie în care să-şi recheme în memoria afectivă (dacă nu a dispărut, şi ea!), din sufletul parţial mort, momentele de înflăcărare, de chin şi durere provocată de neputinţa de a înţelege ne-înţelegerea unui om de la care am aşteptat prea mult? Căci melancoliile noastre se leagă mai ales de oameni, în viaţă sau morţi, de multiplele feluri omeneşti de a trăda, de a fugi din calea destinului, de îngrozitoarele atitudini, cuvinte, hotărâri care nu sunt şi nu au fost decât fragmente de ne-înţelegere ale ofrandei noastre. Dulce-amarul acestor amintiri care nu vor să moară în noi, aşa cum în inima altuia a reuşit perfect să moară, sunt, de fapt, amintirile unor "presimţiri de fericire", care n-au mers mai departe şi nu s-au întrupat.
Ele s-au născut pentru că noi am fost în stare să le generăm, trăiesc doar în noi, fiindcă numai noi mai suntem în stare să le fim fideli, fiindcă am mizat, am crezut în aceste momente, care azi sub ploaia rece, sub cerul închis, plutind în muzică, ne coboară în visarea unei melancolii, cu atât mai valoroasă, cu cât pentru alţii, singurele melancolii posibile sunt gândurile despre copilărie sau despre viitorul unei împliniri, mai întotdeauna promiţător şi senin. Îl cred pe Cioran, când spune că în secolul al XIX-lea au existat doar două culmi ale acestui gen de melancolie, a re-trăirii "presimţitei" şi pierdutei fericiri. Brahms şi Sissi. Pe 10 septembrie 1898, în timp ce împărăteasa Austriei, Sissi (Elisabeta), era în trecere prin Geneva, a fost înjunghiată de anarhistul italian Luigi Lucheni, deşi ţinta lui iniţială fusese prinţul de Orleans, care nu a mai sosit la Geneva. Cu toate că era înregistrată la hotel sub o altă identitate, în dimineaţa zilei de 10 septembrie, într-un ziar local a apărut un articol despre prezenţa împărătesei Austriei la Geneva. Luigi Lucheni a urmărit-o şi a înjunghiat-o tocmai când se pregătea să urce pe vaporul spre Montreux. Căderea i-a fost uşurată de părul său bogat. Nimeni nu a realizat faptul că a fost înjunghiată. După ce s-a ridicat şi a urcat pe vapor, a leşinat. Vaporul s-a întors imediat, pilotul aflând că era împărăteasa Austriei. A fost transportată la hotelul la care a fost cazată, unde a murit după circa o oră. Ultimele ei cuvinte au fost: "Ce mi s-a întâmplat?"
Şi, chiar: ce i s-a întâmplat?
Cine a văzut statuia din grădina Palatului Achilleion, construit de trista împărăteasă şi poetă în insula Corfu, poate simţi ceea ce s-a întâmplat. Locul în care aceasta se retrăgea adesea spune celor pregătiţi să înţeleagă, mult despre suferinţa sufletească a unui om sensibil, cum era ea. Vizitat, aşa cum l-am văzut eu, pe timp de ploaie, cu piesa centrală din grădina cu vedere înspre mare, un "Achile murind" de un tragism aproape epic, palatul poate înfăţişa şi transmite privitorului aproape toate nuanţele tristeţii umane. Mai mult, natura, insula însăşi pare născută din dorinţa frumoasei împărătese de a imortaliza, prin toate amănuntele construcţiei, "presimţirea unei fericiri" care nu numai că n-a mai venit, ci a dispărut crunt, în însăşi moartea ei prematură. În grădina luxuriantă care înconjoară Achilleion-ul, printre glasurile păsărilor, o voce stinsă, parcă, ne şoptea nouă, bieţi turişti plouaţi, că nu trebuie să vărsăm nici o lacrimă pentru cei care nu ştiu şi nu le pasă de valoarea zâmbetului, a fericirii noastre. E o frază care se potriveşte perfect în orice testament...
Melancolia introduce atâta muzică în năruirea minţii, mai spune filosoful, susţinând că amărăciunea nu e decât muzică alterată de vulgaritate. Scriu aceste rânduri şi ascult Requiemul lui Brahms... Iar singurul meu gând, acum, e împrumutat tot din Cioran: "Nobleţe nu există decât în melancolie...".
