Omiterea unei măsuri de rutină

Probabil vă surprinde acest titlu. Nu mă miră. Dar el este, de fapt, titlul unei ştiri publicate ieri în ziarul nostru. Conform relatării jurnalistului, un salvamontist din Cluj, care a căzut de la 60 de metri la Cheile Turzii, a uitat să-şi înnoade coarda care îl susţinea.

“Nu ne-am putut explica de ce a uitat să îşi facă nodurile, sunt nişte lucruri elementare pentru orice alpinist. Era un alpinist foarte bun. Dacă avea noduri sub sistemul de rapel, chiar dacă i se desprindea coarda, aşa cum i s-a întâmplat, nu cădea în gol, ci ar fi rămas atârnat la al doilea stand.” Asta a declarat şeful Salvamontului clujean, neîndoielnic un specialist al salvărilor. Cred că între nenorocirea care i s-a întâmplat bietului salvamontist şi eşecul (în multiplele lui forme) cu care au nefericirea să se întâlnească o bună parte a celor care trăim azi pe pământul acesta, în ţara aceasta există asemănări extraordinare. Poate entuziasmul, poate lipsa fricii unui rezultat negativ, poate încrederea şi faptul că mulţi dintre noi nu ne aşteptăm, pur şi simplu la un sfârşit dezastruos, ne fac pe unii (Mulţi?, Puţini?) dintre noi să constatăm că eşecul poate fi, de fapt, singurul lucru palpabil şi care poate fi contabilizat în decursul unei vieţi. Sigur, sunt mulţi cei care au căzut inevitabil în plasa “gândirii pozitive, de tip american”, cea care te învaţă să te minţi frumos.

Nu sunt de condamnat cei care nu pot suporta eşecurile propriei vieţi, chiar şi atunci când eşecul acesta poartă numele unui semen al tău, în care AI AVUT ÎNCREDERE. Sunt, cred eu, mai degrabă lucizi, deşi mai trişti cei care refuză să vadă în spatele şi în urma propriilor acţiuni ratate decât cei ce se mint continuu, aşteptând “rezolvarea” propriei vieţi într-un viitor iluzoriu, care poate că nici nu le mai aparţine. Avem, mare parte dintre noi, încredere în oameni care din varii motive, şi nu din pură răutate nu consideră necesar să ne confirme că au înţeles gestul nostru. Gest care, orice s-ar spune, nu e de ici-de colo. A avea încredere într-un om înseamnă poate mai mult decât a te da pe mâna lui. Nu de puţine ori chiar viaţa noastră stă în demersul celui pe care “l-am încărcat” cu încrederea noastră. A înşela încrederea cuiva aşa cum te-ai duce cu ochii închişi la chirurg, iar acesta ar greşi, punându-ţi viaţa în pericol. Ba chiar mai mult.

E ca şi cum ai încredinţa însuşi secretul vieţii tale unui om, iar acesta l-ar povesti tuturor, sub formă de banc sau sub formă de glumă, care stârneşte râsul. Aşa se întâmplă şi cu politicienii în care ne-am obişnuit să avem deplină încredere. Mi-aduc aminte de parcă ar fi fost ieri de maxima încărcătură emoţională la prima alegere a dlui Băsescu, împotriva d-lui Adrian Năstase. Şi atunci, şi a doua oară, când actualul preşedinte însemna pentru unii însăşi speranţa unui trai mai bun. Atunci el avea încrederea a milioane de români. Români care ar fi mers alături de el până la capăt. Care ar fi făcut orice pentru d-sa, fiindcă odată cu votul aceşti oameni i-ar fi dat şi viaţa lor. Nu vreau să fiu în pielea acestor oameni şi nu pot decât să-mi imaginez ce imensă dezamăgire este în sufletul lor. Probabil că e ceva în fiinţa noastră, a unora, (Mulţi?, Puţini?), care avem o imbecilă vocaţie a încrederii în oameni. Găsim, poate dintr-o întâmplare, poate dintr-o minune nişte oameni pe care îi preţuim împotriva fricii şi cu speranţa bucuriei, deşi riscăm cea mai mare rană, cea mai periculoasă rivalitate.

Nu e vorba de curaj, ci de o formă anume a dragostei. Uneori îi iubim şi avem încredere în ei în aşa mare măsură, încât riscăm să-i pierdem. Şi îi pierdem, mai ales pentru că lor nu le pasă prea mult de ceea ce au reuşit să însemne pentru noi. Marele noroc e că aceştia sunt mai ales din cei care pot merge mai departe oricum; sunt adepţii necondiţionaţi ai lui “positive thinking”, sunt, pentru mulţi, de invidiat. Pentru ei nu există pierderi ireparabile, nu există cauze nobile, iar sufletul e doar o imagine fără echivalent în realitate. Ei sunt, de obicei, cei care ne dezamăgesc şi care pot înlocui orice şi pe oricine. Cel mai greu, însă, nu este pentru cei care au votat cu Traian Băsescu. Pentru ei e doar o pierdere oarecare, deşi încrederea lor a fost batjocorită.

Tristeţea e a celor care, iată, numără în acest an la capitolul eşecuri definitive înfăptuirea celei de a doua dictaturi pe care au avut ghinionul s-o prindă într-o singură viaţă. Şi, orice s-ar spune, două dictaturi pentru o singură viaţă sunt chiar prea mult. Pesemne că ne-am pierdut, asemeni alpinistului din ştirea de ieri, abilitatea de a verifica oamenii în care am decis să avem încredere. Poate că am pierdut obiceiul de a verifica şi răs-verifica omul în care am decis să avem încredere, poate că am pierdut abilitatea de a descoperi în privirea lui că ne va trăda la prima presiune, la primul moment greu. Poate că alegem prea uşor să ne punem viaţa în mâinile cuiva şi să avem încredere totală în el, fără a ne mai asigura un “backup”, un nod salvator. Poate că asemeni alpinistului care a plătit, vai, atât de scump, am uitat să ne facem mai multe noduri şi să le verificăm, înainte de a fi lăsaţi să ajungem zdrobiţi pe fundul prăpastiei...