Omagiu străzii, omagiu oamenilor “luminoşi”

Zilele trecute, în “ediţia specială”, la Realitatea TV Cluj, am avut un invitat “luminos”: artista şi creatoarea de modă Adina Buzatu.

La întrebarea mea prin care voiam să aflu de ce anume românilor le este frică să poarte culori şi se îmbracă mai ales în gri-uri, în tonuri cenuşii, mi-a răspuns că motivul e simplu: fiindcă oamenilor le este frică să se descopere pe ei înşişi. Argumentele sunt corecte. Şi, mai mult, prezenţa ei luminoasă, tonică şi deschisă te face să crezi că simte, într-un fel, mai bine decât noi, cei care suntem mai departe de tensiunile şi culorile ritmurilor sufleteşti, fricile de care suntem noi, ca popor, cuprinşi atunci când suntem disperaţi... E un adevăr, dincolo de asta: suntem un popor de oameni, în sufletele cărora s-au cuibărit frica şi ura. În ultimii ani, un om a scos, stăpânind, şi nu reprezentând, tot ce era rău, tot ce era mai ascuns şi încuiat, în cele mai întunecoase cotloane ale fiinţei noastre. Dar mai ales frica, ura, nesiguranţa şi tristeţea.

Îmi amintesc (în ultimul timp sunt inundat de amintiri...) cum copiau elevii de clasa a opta la teza de istorie. Focul duduia în teracote, în clasă mirosea plăcut, a foc de lemne şi motorină, ce urca din duşumelele tocite ale clasei. Erau câţiva care copiau asiduu, în ultima bancă. Îi priveam făcându-mă că nu-i văd, afară ningea molcom, în sat fumul se ridica drept, din hornurile scunde şi strâmbe ale caselor. Satul părea mort, aşa cum părea şi România lui Ceauşescu. Iar el era, nu-i aşa, deţinătorul singurului şi eternului Adevăr. Fiţuici la Istorie: elevii copiau dezastrele lumii.

Ni se cere să ne cunoaştem istoria, pentru a nu repeta greşelile trecutului. Nu numai că le repetăm, dar mai facem ceva. Întocmai aşa cum am mai făcut. La fel ca întotdeauna. Le repetăm în acelaşi fel. Poate şi pentru ca ea, istoria, se bazează chiar pe lipsa noastră de memorie. Acum câteva momente PDL a anunţat, cum era de aşteptat, că nu va proceda la alegeri anticipate, nesocotind (dacă mai era ceva de nesocotit şi nu au nesocotit încă) voinţa imensei majorităţi a poporului român, exprimată prin toate canalele posibile, chiar sub ameninţarea bâtei. De ce am ajuns în situaţia aceasta, în care o haită de carnasieri a ajuns să-şi bată joc de democraţie şi de proporul român? Am ajuns aici pentru că nu ştim ce să facem cu noi înşine. Pentru că, aşa cum spunea Adina Buzatu, ne e frică de Noi şi de ceilalţi. Ne e frică să acceptăm această proastă înţelegere a ceea ce trăim, dar, mai ales, refuzăm parcă programatic, din lipsa memoriei personale şi/sau colective, să vedem în această "neştiinţă", să întrezărim propria noastră libertate. Suntem aproape incapabili să vedem absurditatea propriei existenţe în lipsa democraţiei reale. Nu ne ferim, parcă voit, să vedem cum chipul dictaturii şi al dictatorului s-a schimbat, de ochii lumii civilizate, în aceşti douăzeci de ani... Ne limităm să trăim doar în plan personal şi alegem, în disperare, un sens comun, o viaţă comună. Dar şi aici căutăm în van oameni "luminoşi", care să ne şteargă din memorie singurătatea. Sunt puţini oamenii aceştia, foarte puţini. De cele mai multe ori, chiar dacă i-am găsit şi i-am "descoperit", din motive care nu ţin de noi, nu-i putem avea alături. Sau îi pierdem, fiindcă n-avem destul de mult curaj să asumăm în noi fiinţa lor, care ne-ar putea, nu-i aşa, scăpa de singurătatea care ne apasă...

Politica noastră de azi este în cea mai mare măsură lipsită de caractere. Asta înseamnă că şi de oameni ai Luminii. Cetăţenii, cei care ies în stradă pentru a protesta împotriva dictaturii şi a distrugerii democraţiei (şi nu populaţia care stă în faţa televizoarelor!), ştiu, în subconştientul lor, că n-or să găsească în viitor oameni care să iradieze lumină şi speranţă. Sau sunt foarte puţini, ca să mai coaguleze visele unor oameni care s-au autocondamnat prin însuşi votul lor la repetarea dictaturii. Căci ce este atunci când un singur om face legi, când unul şi acelaşi singur om ascultă, adună dimineaţa interceptările telefoanelor adversarilor politici şi ale jurnaliştilor incomozi, când cu un singur om se sfătuieşte Procurorul General la telefon în vederea arestărilor care trebuiesc făcute? Ce este acea situaţie, altceva decât dictatură când instituţia fundamentală a Democraţiei, Parlamentul României, este suspendat şi anihilat prin şantajarea şi cumpărarea de parlamentari ai altor partide, pentru a modifica majoritatea rezultată din alegeri? Ce este altceva decât dictatură când toate instituţiile de forţă ale României sunt conduse de la Cotroceni de către un singur om? Dar nu mai avem ochi să vedem această siluire a Democraţiei şi a Constituţiei. Unul dintre primii critici ai lui Paul Gauguin, celebrul pictor călător în Tahiti, l-a acuzat pe acesta că are tuşa prea viguroasă şi că face lucruri grosiere.

Viaţa noastră personală, istoria şi arta sunt, într-un fel, asemănătoare: mergem înainte fiindcă suntem din ce în ce mai nepăsători la ceea ce ni se întâmplă într-un mod tot mai grosier, tot mai grotesc; devenim, pe zi ce trece, nu mai critici, ci, dimpotrivă, mai entuziaşti la grosier, până când nici nu mai observăm asta. Iar într-un peisaj plin de grotesc, a vedea şi asuma lumina e mult mai greu; poate chiar imposibil...

Nu există dictator care să nu creadă despre el că este cea mai adevărată întrupare a unui adevăr etern. Dar şi aşa să fie, deşi nu e cazul, orice adevăr întrupat, etern sau derizoriu şi fals, nu face altceva decât să aştepte satârul măcelarului care se apropie. Asta n-a înţeles nici Ceauşescu şi nu înţelege nici dl. Băsescu. Dar noi? Noi n-avem, oare, partea noastră de vină că am ajuns aici? Oare de ce abia după ce se produce un dezastru observăm semnele care l-au prevestit? Istoria vieţii şi devenirii politice şi umane a dlui Traian Băsescu şi a familiei lui a fost şi este întotdeauna publică: am ştiut întotdeauna, măcar "amănuntul" că d-sa nu a construit absolut nimic, remarcându-se doar prin ceea ce a distrus. De la guvernele Convenţiei Democratice, trecând prin PNŢ CD, până acum, când şi-a distrus propria ţară şi propriul popor. Dar despre asta vorbim acum, nu în vremea când el juca sceneta melodramatică şi falsă cunoscută sub numele de "dragă Stolo...", iar în ultimii ani şi-a distrus şi compromis propriul partid. Existenţa lui şi dorinţa de a stăpâni partidul şi ţara cu orice preţ i-au compromis şi pe acei oameni de calitate, care au fost aruncaţi în dizgraţie, făcând loc în prima linie celor mai incompetenţi şi inculţi membri ai Partidului Democrat Liberal.

Sunt puţini oameni "de lumină" în viaţa noastră, şi cu atât mai puţin în viaţa publică şi politică. Însă noi avem încredere în viitor, fără să facem ceea ce ar trebui făcut. Aşa a fost întotdeauna: lucrurile acestea trebuie să le "rezolve" întotdeauna alţii. "Trebuie să se rezolve", iar noi să păşim înainte şi să tragem foloasele, fără a fi mişcat un deget pentru asta. Să aflăm doar din faţa televizoarelor, de pe canapeaua comodă că "s-a rezolvat"... Să ne putem imagina că această construcţie a realităţii de care avem noi nevoie vine ca o ficţiune, care substituie imaginea realităţii pe care o trăim de şapte ani. Am regresat uluitor în ultimii 50 de ani. N-am învăţat nimic, nici măcar din înţelepciunea anticilor, pentru care viitorul însemna teamă, şi am ajuns, în mod ciudat, ca viitorul nostru să ne trezească... speranţă.

Dacă oamenii au nevoie de ceva, acum, când ne-am hotărât, se pare, în sfârşit, să vedem că regele e gol, că puteam vedea, dacă am fi vrut asta, încă de acum şapte ani (şapte ani din viaţa noastră!), nevoia noastră este mai ales aceea de a ne răspunde la fel de fair-play la întreabarea simplă: dacă ceea ce s-a întâmplat cu ţara noastră, cu drepturile omului, cu democraţia românească a fost alegerea noastră legitimă sau nu? Important este să avem curajul de a ne explica de ce şi cum am ajuns aici. Să ne amintim şi să redescoperim, chiar şi atât de târziu, între vorbele, gesturile şi atitudinile guvernanţilor şi ale preşedintelui, capcanele totalitare pe care nu le-am sesizat la timp. Să vedem cine sunt cei care s-au vândut, care au fost aceia care pentru foloase de tot felul au acceptat să susţină şi să construiască din nou, după Ceauşescu, spectrul hâd al dictaturii. Iar aici adevărata societate civilă, cea ai cărei reprezentanţi de frunte se află acum în stradă, va trebui să şi "judece" şi să atenţioneze în legătură cu cea mai abominabilă crimă: aceea care face dintr-un intelectual o cârpă care se vinde dictatorului pentru bani sau glorie. Şi mă bucur enorm că acum nimeni din cei care au tăcut, mişeleşte, n-o să se mai poată ascunde după greţoasa sintagmă "rezistenţa prin cultură"!!! Lucrurile acestea trebuiesc explicate public neapărat. Altfel, ieşitul şi contestarea în stradă nu au aproape nici un rost. Un omagiu, deci, tuturor celor care au avut curaj să se uite înspre ei şi înspre ceea ce trăiesc cu bună ştiinţă. Am certitudinea că cei mai mulţi dintre ei sunt oameni luminoşi. Chiar dacă sunt acum striviţi de nesimţire şi de bâtele jandarmilor.