Omagiu femeii de lumină, omagiu viselor ei

Totdeauna am crezut în scris şi m-am înclinat în faţa lui, ca în faţă uneia dintre marile minuni ale lumii. Am crezut întotdeauna că numai el poate şterge distanţele şi numai el ne face capabili să retrăim momente fără de care existenţa noastră ar rămâne palidă şi săracă. În plus, de câtăva vreme, aşa cum aţi putut observa, nu mai scriu despre politică şi politicieni, decât în treacăt. Mi se pare greţos să "povestesc" ceea ce putem vedea zilnic la tv. Şi, în plus, nici nu cred că oamenii preocupaţi de politică mai au nevoie de părerile cuiva, ca să aibă exactă în minte viziunea dezastrului ultimilor ani. Revenind la scris: a scrie despre sentimente, despre ceea ce pot trăi unii oameni, graţie frumuseţii lor interioare, mi se pare mult mai important. A scrie şi a citi despre aceste "subiecte" înseamnă, cumva, nu numai a ne marca un loc în eternitate, ci şi imensul privilegiu de a rămâne în memoria celor care ne citesc. De a crea pentru noi şi cei care ne citesc (şi înţeleg!) o deschidere imensă. Nu numai către sentimente nobile, aşa cum este dragostea, sub toate formele ei, ci o deschidere care "se închide" în chiar propria noastră existenţă. Scrisul şi, în speţă, cititul au însă şi o altă calitate extraordinară. Dacă ajungi să ştii cum anume scrie şi citeşte un om se cheamă că ai reuşit, în bună măsură, să ştii cum funcţionează acel om. Cu toţii suntem străini, până în momentul când anume gesturi ale celuilalt îţi dau senzaţia unei predestinări, a unei lumi unde poate l-ai mai întâlnit pe acel om. Dar totul începe cu o privire. Ochii sunt, la început, şi, pentru cine ştie să citească în lumina din spatele lor, "cheia" prin care pot înţelege - o altă lectură, mai complicată -, adevăruri fundamentale despre acesta. Doar după această "citire" a privirii, te duci mai departe, mai departe, spre gestică, şi comportament. Şi dacă toate acestea îţi spun ceva şi simţi că aparţii aceleiaşi "familii" cu acea femeie/cu acel bărbat, ca în secunda următoare să fii atras de el, acel "ceva" te face să concluzionezi "... eu cu omul acesta aş putea face orice!", în care acest "orice" poate însemna măsura de la afaceri şi până la dragoste.

Am învăţat să scriem şi să citim poate tocmai pentru a ne aduna, pentru a ne găsi în lumea asta în care am fost aruncaţi - bărbaţi, femei - fără nici o logică. Oricum, logica umană nu intră în calcul aici. Iar dacă e aşa, poate că scrisul şi cititul sunt un mijloc de a ne căuta şi a ne găsi între milioanele de oameni ai acestui pământ. Dar odată ce ne-am găsit, ce facem? Încet, încet, oamenii au început să nu mai creadă în propriile vise. Or, cum ştim, visele nu sunt acelea pe care le putem "vedea" la capătul unui drum de muncă, de privaţiuni, de înlănţuirea de şcoli făcute una după alta, de cariere de tot felul. Oamenii, din neputinţa de a mai crede în inefabilul viselor pe care le generează propriile lor suflete, au început să-şi "globalizeze" sentimentele şi să înlocuiască visele "originale" cu vise seci, care închipuie doar treceri prin "vămile" materiale ale vieţii. Visul "globalizat" nu mai e o stare de fericire plenară - pe care o poate da doar prezenţa şi apropierea unui om, ci poate fi doar capătul unui demers banal, comun. Din păcate. Visele false, de genul acesta, se materializează şi se construiesc asemeni locuinţelor sau şoselelor şi uităm că numai oamenii şi ceea ce putem construi imaterial în ei, cu ajutorul sentimentelor (cu condiţia să le avem!), ne pot întoarce în infinitatea care suntem noi. Marea noastră majoritate uită asta sau le-a murit "organul" cu care puteau s-o mai simtă. Vor să ajungă cu mijloace pe care le pot "procura" prin experienţă, şcoală, meserie, funcţie, importanţă personală, prin întâmplare, deci, la nemurire. Dar nu-şi pot imagina că această nemurire, în coordonatele "visului", înseamnă chiar redobândirea stării androginilor, înainte de a fi separaţi şi risipiţi în Lume... Poate că a şti să priveşti în ochii unei femei şi să-i vezi luminiţele acelea care se fac ghem acolo, înainte de a coborî spre suflet, este apanajul celor care mai pot crede în visele lor, altele decât cele care se sfârşesc cu vreo poziţie socială, cu dobândirea unei averi sau a unei valori materiale, care să-ţi aducă privilegiul de a te afla în vârful unei ierarhii, de obicei construită pe falsuri şi cartoane, bine ascunse. Căci acolo, cred eu, în spatele ochilor, dacă ghemul acela de lumină există şi nu a murit, atunci de acolo pleacă şi înţelegerea cuvintelor importante cu adevărat, scrise, dar mai ales citite.

De aceea există oameni care pot (de)scrie cu talent uluitor cele mai cumplite drame prin care trec, cele mai triste momente ale unei vieţi sau cele mai dramatice situaţii. Pentru mulţi, de obicei aceia care trăiesc în cotidian şi în "visele" de carton ale unei societăţi înşelătoare, aceste cuvinte nu vor însemna foarte mult, aşadar, nu vor fi atinşi de emoţie şi nici cea mai cumplită dramă a celui ce scrie nu-i va mişca. Vor umfla din umeri şi vor spune: "Ei, şi? Doar nişte cuvinte... Să ne vedem, mai departe, de viaţă noastră, de scopurile noastre...". Scriu aceste rânduri ca un omagiu adus femeilor care pot crede în astfel de vise frumoase; trăind cu toată fiinţă lor fragilă, dar atât de puternică în substanţă lor, nu fac altceva decât să facă aceste vise să înceapă să devină realitate. Căci mai ales ele, femeile, sunt chemate să creeze această devenire. Personal, le respect şi le admir pe aceste femei minunate, care cred în ele şi în cuvintele scrise şi citite, care descriu visele lor frumoase şi ale acelor care le iubesc şi le respectă. Lor li se cere să aibă curajul de a şti care sunt visele care nu se pot construi în laboratoarele minţii, ci în cele ale sufletului. Lor le cerem să creadă în ele. E ca şi în întâmplarea repovestită de Borges, "Roza lui Paracelsus": marelui filosof şi alchimist i se dusese vestea că din cenuşa unui boboc de trandafir, ars în athanor, poate să refacă, cu ştiinţa lui, floarea în toată frumuseţea ei. Într-o zi, un "ucenic", venit din depărtări să ceară învoială de a deveni învăţăcel al Maestrului, i-a cerut acestuia o probă pentru a crede în înţelepciunea şi puterea să. Adusese cu sine, în buzunar, un boboc de trandafir, pe care l-a aruncat în faţa Maestrului în athanor, unde, într-o clipă, floarea a devenit cenuşă. L-a implorat deci să refacă din cenuşă bobocul. Calm, Paracelsus l-a îndemnat pe tânăr să rămână DOAR dacă crede în acest vis: cum că el ar putea face asta, fără nici o demonstraţie. Tânărul l-a rugat iarăşi să refacă trandafirul, însă Paracelsus i-a spus că dacă nu crede e liber să plece, fiindcă, într-adevăr, el nu este în stare să facă această minune. Ceea ce tânărul a şi făcut, dezamăgit. După plecarea lui, povesteşte Borges, "Paşii tânărului îndepărtându-se se mai auzeau încă, iar Paracelsus luă cu grijă în palmă, din athanor, cenuşa trandafirului şi şopti deasupra palmei deschise câteva cuvinte cu voce joasă. Roza reapăru.