Oameni care caută, oameni care sunt găsiţi

 Când reuşeşti să-i "descoperi" unui om o imagine nouă, compet diferită, chiar şi de maximum-ul a ceea ce el îşi poate imagina despre sine, riscul cel mai mare este că acela căruia i-ai anticipat, în mintea ta destinul prin această "operaţiune", să nu fie în stare să creadă că dintr-o dată el chiar ar putea deveni cel din imaginea pe care tu o poţi proiecta. Cred, deasemenea, că de fapt, cel mai greu este să poţi afla ce anume, ce fel de "motor" secret, ce fel de "atingere" de aripă face ca între oameni să se poată produce acea tensiune sentimentală, care îl face pe unul din ei să ştie dintr-o dată, în numai o secundă câţiva "parametri" subtili ale fiinţei celuilalt, din trecut, prezent sau viitor, pe care nici însăşi persoana în discuţie nu a avut ocazia, poate, să le stie, sau să le analizeze. Pentru o secundă, ştii, alfi, de undeva dinspre Universal, mai multe "amănunte esenţiale" despre cineva cu care te intersectezi întâmplător. Uneori este suficient să priveşti atent câteva fotografii, alteori e deajuns o apropiere întâmplătoare, într-un loc banal şi comun: o cafenea, o librărie. Şi atunci "se întâmplă" că ţi se pare că ştii totul despre celălalt: un tot nedefinit, care nu are dimensiuni reale, cotidiene. O cunoaştere care nu se referă la chestiuni pământeşti, la fapte de viaţă, la a şti istoria oarecum calendaristică, ci mai ales e vorba despre "lumina" şi "întunericul" unei persoane, de proporţiile, de strălucirea pe care le are, despre putinţa lui de a "pluti" deasupra realului, de a zbura, adică, despre "locurile" în care i-ai putea găsi ajunşi peste un timp, şi despre acelea unde ştii că nu-i vei găsi niciodată. Dar ca să ştim despre ce vorbim, trebuie însă să definim de la început două categorii de oameni. Să îi împărţim, adică, în alt fel decât îi împarte caracterologic psihologia. E o împărţire, poate, mai rudimentară, dar pentru unii, cei care cred în "a găsi" şi "a fi găsit", desigur, mai simplă. E vorba despre acel fel de oameni care "caută" şi cei care "pot fi găsiţi". Pot sau vor să fie găsiţi. Oamenii care caută sunt relativ puţini, fiindcă această căutare impune în mod obligatoriu un anume timp trăit pe acest pământ; impune, mai ales faptul ca să nu mai ai nevoia primară şi acerbă ca cineva, "acel" cineva să depindă de tine. Ca vanitatea ta să poată suporta zborul celuilalt. Este necesar ca să nu mai faci, automat sau gândit, din celălalt doar un obiect al dorinţei şi să poţi fi atât de generos, încât să nu ai impresia că celălalt îţi datorează ceva, dacă l-ai găsit.

Oamenii care "pot fi găsiţi", deşi pare că pentru ei este mai uşor, fiindcă imaginea găsirii, pentru cei cei sunt găsiţi este una statică, trebuie să fie încă mai speciali decât ceilalţi: fiindcă într-un fel, în ei se află esenţa devenirii, acel "ceva", acea plutire şi lumină, în stare pură, observată, poate dintr-o "întâmplare", poate la o hotărâre mai înaltă decât cele pe care noi le putem înţelege. Pentru ei este ca un salt în abis. Puşi în faţa unei astfel de oglinzi nu toţi dintre ei îşi pot asuma noul chip şi nu toţi dintre aceştia nu au curaj să asume chipul celălalt, pe care îl vad, deodată în oglindă, în care abia mai recunosc câte ceva din ei, cei cunoscuţi, din fiecare zi a vieţii. Obişnuinţele, surprinderea în faţa faptului ca cineva să fi pătruns atât de adânc în fiinţa ta profundă produce un şoc interior. Cei mai mulţi fug; li se pare imposibil, li se pare greu să meargă pe noul drum care se între-deschide şi cei care o fac au, într-adevăr, o cruce grea de dus. Cu cât suntem mai aproape de adevăr, cu cât avem curaj mai mare să ne depărtăm de incertitudine, cu atât drumul e mai presărat de obstacole. Unele reale, altele generate de imaginaţia noastră, de oameni obişnuiţi să ne orientăm către căile "de mijloc", uşurele şi comode. Un caz în care această "găsire" este ratată o găsim atât de frumos povestită de Borges în "Roza lui Paracelsus". Un alt caz tragic al acestui dialog între "găsit - căutător" descoperim în "Cel mai târziu în noiembrie" a lui Nossak. Literatura şi viaţa ne arată că fără cel care caută şi cel care este găsit, lumea este atât de săracă şi previzibilă, încât devine chiar greu de suportat. Şi, poate că lipsa dialogului esenţial între oameni face lumea modernă atât de urâtă. Vedem din ce în ce mai rar în lumea noastră atat de minunată existenţa relaţiei discipol - marestru, şi la fel de rar mai descoperim poveşti frumoase de dragoste în proximitatea noastră. Lumea însăşi sărăceşte pe zi ce trece, fiindcă baza acestui dialog, substanţa pe care el se poate naşte şi creşte este încrederea. Nu-i mai credem pe cei care ne caută. Îi privim cu amuzament, cu suspiciune, cu neîncredere. Iar ei, cei dispusi să dea fără să ceară nimic se pierd în tristeţe, se ascund în biblioteci, pe bănci, în parcuri prăfuite, sau pur şi simplu se opresc, obosiţi, din căutat. De aceea, cu fiecare zi care trece, cum spuneam, devin tot mai puţini. Iar lumea păleşte şi se întunecă, nuanţă cu nuanţă, până când cineva îşi va da seama că vor exista din ce în ce mai mulţi oameni minunaţi, dar nu va mai fi nimeni care să vadă asta...

Autorul editorialului a închis comentariile pentru acest articol