Nostos, Algos şi alte “nimicuri” greceşti

Cu sau fără recensământ, un alt rateu al caraghiosului “mi-nistru” Igaş, cel care nu cunoaşte limba română, cu toţii ştim un adevăr crunt: suntem puţini. Mult mai puţini.

Şi asta, mai ales fiindcă milioane de oameni au ales să nu mai trăiască în ţară. Fie că muncesc, fie că studiază, fură, cerşesc sau se prostituează, aceşti oameni au ales să-şi întâmpine propria viaţă şi moarte printre străini. Poate că sunt fericiţi, poate că au descoperit că "patria e acolo unde îţi este bine". Nu ştiu. Fac parte dintre cei "condamnaţi" să rămână doar un biet provincial neînsemnat care crede în ţara sa, până la capăt. Şi dintre cei care consideră că e nevoie de mai mult curaj şi poate mai multă sfâşiere ca să rămâi decât ca să pleci. A rămâne martor al căderii şi a încerca o cât de mică soluţie, fie ea chiar şi personală, mi se pare mult mai demn şi mai provocator decât a-ţi "căuta rostul" aiurea în Lume, mai ales dacă ştii că ai ceva de spus sau de făcut. Aşteptarea confruntării cu viaţa şi cu moartea în locul "tău" e un act de nobleţe, pe care globalizarea l-a mistuit, se pare, până la ultima fărâmă.

Catedrala creştină din Orvieto, construită pe locul unde se afla altădată capitala etruscă, are pictate, una lângă alta, două fresce imense: una din ele înfăţişează muritorii condamnaţi să ardă în focul gheenei, iar cealaltă pe cei adunaţi laolaltă, pentru a fi urcaţi la ceruri. Alăturarea acestor imagini, s-a constatat, de-a lungul timpului, prin studii, ne face să putem spera. Altfel spus, două imagini ale morţii, care nu fac altceva decât să ne întărească pe noi, cei slabi, în viaţă. Însă viaţa, chiar aşa, "întărită" de spectre ale morţii, se "face trăită" pentru mulţi dintre noi, parcă tocmai ca să ne convingă că suntem, într-adevăr, oameni, mai ales prin aducere aminte. Poate că poporul sau mai bine zis "populaţia" României de azi nu mai are nici un organ al aducerii aminte. Monştrii care conduc azi au avut grijă să omoare atât amintirea, cât şi nostalgia amintirii. Numai un scelerat poate asista, de pe cel mai înalt scaun al ţării, la dezbinarea şi moartea propriului popor. Nu ne-a prea ferit Dumnezeu de conducători supăraţi pe propriul popor, altfel n-am fi auzit îndemnurile unui preşedinte de stat către poporul lui, prin care îi îndeamnă pe cei cărora nu le convine situaţia să-şi părăsească ţara...

Ascultam ieri Simfonia a IX-a a lui Mahler, care este, poate, mai mult decât a-i citi propria biografie; e nostalgia adunată într-o viaţă, nostalgia în stare pură... Mahler a avut curaj să meargă până la capăt: a "străbătut" atât nostalgia pierderii spaţiului, a locurilor şi a copilăriei, cât şi pe cea a posibilităţii pierderii Almei, iubita lui. Simfonia a V-a are, începând cu Alegretto şi continuând cu o bună parte, un minunat moment de nostalgie şi melancolie, o "scrisoare pe note" adresată acesteia, nimeni alta, decât "muza" din picturile lui Gustav Klimt. "Diavolul dansează cu mine", nota el pe partitura unui scherzzo, scris între două plimbări, în Sud Tirol, cu gândul la locurile în care trăise fericit altădată...

Dacă ar fi să mă pronunţ în legătură cu Grecia aflată azi la strâmtoare, i-aş îndemna pe toţi cetăţenii Lumii să doneze un Euro pentru salvarea acestei ţări. Merită cu prisosinţă orice efort. Fiindcă înaintaşii grecilor de azi au dat umanităţii multe "cadouri". Între toate, democraţia, agora, tragedia, filosofia, grecii ne-au dat numele nostalgiei, chiar dacă azi blestemul globalizării face ca acest sentiment să locuiască în inimile a tot mai puţini oameni. În greceşte, "nostos" înseamnă reîntoarcere, iar "algos" se traduce prin suferinţă. Contopirea acestor două cuvinte ne dă imaginea suferinţei pe care la anumiţi oameni - tot mai puţini -, o provoacă dorinţa de întoarcere acasă. Ne spune frumos şi marea literatură: pe Kundera, un nostalgic adevărat, autoexilat, ca mulţi din românii fugiţi din calea "raiului comunist", suntem tentaţi să-l asumăm, fiindcă ne seamănă. Pentru "nostalgie", această noţiune fundamentală, majoritatea europenilor pot folosi cuvântul grecesc "nostalgia", dar şi alte cuvinte cu rădăcini în limba naţională: "anoranza" în spaniolă, "saudade" în portugheză. Dor de ţară, dor de casă, dor de o persoană sau mai multe, anume: de un univers pe cale să se piardă, dacă nu cumva s-a şi pierdut. Tot de la greci ne vine şi Odiseea, epopoeea fondatoare a nostalgiei.

Drama lui Ulysse, plecat la războiul troian, unde a rămas zece ani, graba lui de a se întoarce acasă, intrigile zeilor, care i-au lungit călătoria, transformându-l în ostatic şi amant, toate astea nu reuşesc să stingă nostalgia eroului. Nici lupta, nici viaţa frumoasă şi plină de plăceri de pe insula frumoasei Calypso nu-l pot face pe Ulysse să aleagă viaţa bună printre străini. Cu toate primejdiile la care se expune, eroul alege în locul explorării pline de pasiuni a necunoscutului apoteoza cunoscutului, reîntoarcerea acasă. I se redă, astfel, extazul marii reîntoarceri. Athena îi ridică vălul de pe ochi şi Ulysse poate vedea adevăratul univers propriu: muntele la ale cărui poale se vedea portul atât de cunoscut... Gestul de a mângâia bătrânul măslin e unul de recunoaştere a propriului Univers, fără de care viaţa lui şi-ar fi pierdut cel mai profund sens. Sâmbătă, un "comentator" al editorialului meu din acea zi mă făcea, încercând să mă jignească, "provincial romantic incorigibil, incapabil să spargă gheaţa".

E unul din cele mai frumoase complimente pe care le-am primit. Uneori chiar şi proştii o nimeresc, chiar dacă intenţia lor e contrară a ceea ce îşi propun... Mi-am amintit de una din multele mele excursii de unul singur în străinătate, în ajunul unui Revelion, pe străzile Salzburg-ului, în "provincia" Sud Tirol. Îmi plac "provinciile" fiindcă ele dau nuanţă centrului, iar din anumite puncte de vedere sunt chiar centrul. Iar dacă Europa există azi, pentru un analist rafinat ea este, în fapt, o Europă a periferiilor şi prin oamenii care o locuiesc şi o iubesc devine chiar centru. Dar lucrurile acestea sunt greu de explicat pentru cei orbiţi de "clasificările" care îi "ameţesc" pe cei mulţi... Dacă străbunicii noştri ardeleni erau atraşi de America în construcţie, ei n-au uitat să se întoarcă şi să-şi facă "un rost" şi o casă în Arpaş, Voila, Mândra sau Făgăraş. Acum, globalizarea şi superficialitatea trăirii fac ca românii să rămână să vieţuiască aiurea în lume, din Noua Zeelandă şi până în Arabia Saudită.

Am trecut, deci, pietonala care traversează mijlocul oraşului, din faţa casei în care a locuit Georg Trakl, pe celălalt trotuar, unde într-o galerie minusculă erau expuse desene de Klee, Kandinski, Miro şi Dali. Am privit ca din vată, de după geamuri, lumea zgomotoasă care făcea ultimele cumpărături pentru Revelion şi brusc am simţit cum mă inundă nestăvilit dorul de casă; am simţit în toată inima mea că în momentul acela trebuie să plec spre ţară. Spre periferia mea, care însemnă mai mult decât Austria, decât Salzburg-ul şi Kitsbuhel-ul la un loc cu tot cu celebra kartoffelsuppe la "Till Eulenspiegel". Să spun asemeni lui Ulysse, mărturisindu-i frumoasei Calypso: "Ştiu că Penelopa, oricât de înţeleaptă e, pe lângă tine ar fi lipsită de strălucire şi frumuseţe... Şi, totuşi, singura dorinţă pe care o repet în fiecare zi este să mă întorc, să trăiesc ziua întoarcerii acasă!"