Nefericirea, ca metodă de lucru la români

“Şi o lacrimă e uneori o ancoră - de rugină şi de sare.” Ilarie Voronca

Românii, oriunde s-ar afla ei, - susţine un recent studiu Gallup -, se numără printre cei mai nefericiţi oameni ai planetei. Doar 16% dintre ei (noi!) se declară fericiţi. Totuşi, conform aceluiaşi studiu, suntem mai fericiţi decât cei din Djibouti sau Filipine... Explicaţia mea, împărtăşită de câţiva prieteni cu care am discutat subiectul, ar fi, în mare, faptul că generaţiile mai recente, care îşi pun serios problema fericirii, înlocuiesc în "calculele" şi planurile lor două componente: vedenia ia pe nesimţite locul capacităţii (cultural) intuitive. Altfel spus, ne-am pierdut visele mai ales pentru că nu mai suntem în stare să le "intuim". Nu mai suntem în stare să imaginăm drumuri, să le vedem frumuseţea, nu mai reuşim să vedem finalul şi nici profunzimile unei "călătorii".

Trăim într-o lume în care totul este imagine, imagine care ne e "servită" gratis, prin diverse modalităţi, creându-ne gândul fals că nu putem merge mai departe de acestea. Dar cum altfel am putea să ne depăşim decât prin propria noastră putinţă de a imagina şi a "trece" dincolo de "reţetele" care ne vin din imaginile - "clişeu"? Cum oare am putea crede în propriile noastre intuiţii decât imaginându-le cultural în cele mai mici amănunte? Dar se pare că nu mai avem timp pentru asta. Scrisul înseamnă tot mai puţin. Cărţile zac necitite în locuri în care nu mai obişnuim să le căutăm. Toată imaginea aceea a cărţilor care dau lumină, care ne-ar ajuta să ne făurim vise şi intuiţii moare încet. Cert este, oricum, faptul că nu putem înţelege lucrurile majore ale vieţii noastre fără ca mai întâi să le intuim. Nu putem crede în ele dacă nu le vedem cu ochii minţii.

Dar nu mai avem timp pentru acest exerciţiu. Orice fapt măreţ din istoria umană a acestei planete, a milioanelor de destine omeneşti a început prin a fi o intuiţie. Şi nu puţine au fost vieţile care s-au dedicat unui vis, unei intuiţii. Dar la fel de sigur e faptul că niciodată intuiţia nu poate fi vedenie. Vedenia este ceva ce trece pe lângă noi, ceva fals şi, tocmai de aceea, greu de materializat sau chiar irealizabil. Vedenia nu e destin; este, de fapt, tragismul lui. Este ceea ce n-o să devină niciodată. Într-o vedenie nu poţi "locui", nu ţi-o poţi asuma. Ea "ţi se întâmplă" sau "te întâmplă". O vezi, şi, dacă alegi s-o aştepţi să "se întâmple", rişti şi experienţa de a n-o mai vedea niciodată. O vedenie e chiar deconstrucţia unui destin, deconstrucţia asumată a unei intuiţii. Noi nu mai avem decât vedenii scurte, înfăţişându-ne pe noi, ca într-o fotografie, în pragul fericirii. Ne vedem doar acolo, râzând, bucurându-ne. Dar nu ştim cum şi de ce am ajuns acolo. O imagine goală, nişte oameni fără istorie, care au ajuns într-un punct. În vedenie nu putem "vedea", culmea, decât momentul acela. Nimic mai încoace de el, nimic după el.

Un moment fără devenire, fără istorie, fără viitor. Un moment pe care nu-l susţine nimic altceva decât faptul că unii dintre noi încercăm să-l ţinem în viaţă aşa sărac şi nejustificat, cum este el. Însă eforturile noastre de a readuce în faţa ochilor minţii o biată imagine, frumoasă, ce e drept, nu fac altceva decât să ne ucidă intuiţiile. Aşa se face că nu mai avem timp să vedem construcţii, oameni, proiecte umane, proiecte de cuplu, proiecte individuale, într-un cuvânt, culoarea viitorului. Mai există un pericol în spatele acestor vedenii ale unui viitor pe care îl asumăm fără să fie al nostru. Fără intuiţiile noastre începem să nu mai transmitem emoţii. Visele-vedenie nici nu au nevoie de asta. Sunt doar construcţii artificiale. Este tot aşa cum ai privi pe o hartă un drum între două oraşe: aluneci uşor, cu creionul, pe linia şerpuită a şoselei, până atingi cercul care marchează oraşul. Fără emoţie. Ai ajuns din punctul A în punctul B. Ai închis ochii şi te-ai văzut acolo. Atât. Intuiţia, în schimb, înseamnă stabilirea unei legături emoţionale între tine şi drumul tău, spre un oraş al cărui nume nici nu contează.

Drumul este emoţia pe care o intuieşti şi pe care o construieşti chiar tu; drumul dă numele oraşului. În abstractizarea vedeniei nu e loc de emoţie, deşi din ce în ce mai mulţi tineri par a trăi aşteptând ca tocmai vedenia să devină realitate. Merită oare să-ţi treci viaţa, cei mai frumoşi ani, aşteptând vedenia care să devină lume, loc de trăire, ca într-o vrajă? Amăgirea definitivă e tocmai în viaţa trăită printre vedenii, printre imaginile disparate (şi pot admite - frumoase) ale unei vieţi, care să coboare, ca o ploaie, peste noi. Vedenia nu are acea răscolire sufletească pe care o simţim atunci când suntem în stare să intuim situaţiile propriei noastre vieţi. Emoţia e, prin ea însăşi, o construcţie sau poate fi, ca şi o lacrimă, uneori, o "ancoră - de rugină şi de sare". Nu o simplă imagine a unui viitor iluzoriu, ci chiar imaginea construcţiei, clipă de clipă a unui viitor. Fiecare moment al intuiţiei are valoarea lui.

Avem intuiţii care s-au transformat deja în relităţi. În relităţi, în sentimente, în opţiuni. Ele sunt cele pe care le evocăm ori de câte ori suntem singuri şi speriaţi. Singurele emoţii care ne protejează, fiindcă devenirea lor, de la intuiţie la realitate, e un fapt. Acel fapt care ne dă puterea şi asumarea să mergem mai departe. Sunt proiecte în care am crezut şi care acum au devenit realităţi. Asta ne dă putere. Asta ne face să avem încredere în noi şi în construcţiile noastre viitoare. Profunzimea unei intuiţii ne poate da sensul adevărat al unui drum. Profunzimea, după cum unii ştiu, nu are, cum aleg să creadă cei mai tineri dintre noi, nici o legătură cu adecvarea la un anume gen de realitate superficială. Ea are de-a face mai ales cu adecvarea la o realitate interioară, cu credinţa că trebuie să asumi anumite schimbări în special în interiorul sufletului tău, tocmai pentru ca intuiţia ta să devină, cândva, proiectul tău. Dar nu mai avem intuiţii.

Nu mai citim cărţi. Personajele importante din marea literatură a lumii nu mai au, închise între coperţile care îngălbenesc, cum să ne ofere soluţii întru valoare. Lumea de azi, cea a tinerilor, este plină de idei false care, paradoxal, pot fi mult mai profunde decât cele mai clare adevăruri. Şi nu e de mirare că sunt mulţi care izbutesc să lupte împotriva propriilor suflete şi a propriilor destine, în numele unor fantasme a căror imagine o văd doar fulgurant, sub forma unor vedenii. Pierd visul, înlocuindu-l cu fragmente frumoase de coşmar... Or, asta e, cred, cea mai bună definiţie a nefericirii...