Neasumarea demisiei duce la cangrenă

Neasumarea demisiei duce la cangrenă
Avem un exemplu, pe viu, a ceea ce înseamnă neasumarea, în politică, a răspunderii. Și neutilizarea atunci când este necesar a instrumentul demisiei. Să profităm de oportunitate. Să analizăm ce se întâmplă în PSD, din această perspectivă a neutilizării unui instrument democratic. Să vedem cum refuzul unei demisii poate produce implozia unui partid politic.

Astăzi, nimeni nu se mai îndoiește că Victor Ponta ar fi trebuit, cu mult timp în urmă, să facă un gest de bărbăție. Cam de pe vremea când îi făcea brânci lui Crin Antonescu din USL, pentru a candida la funcția prezidenţială, dar prefăcându-se, în același timp, că celălalt trădează și că el, vezi Doamne, este împins de la spate să-și asume și această responsabilitate a cursei prezidențiale. Când Crin Antonescu a constat că a fost înșelat, atât el, cât și partidul, și când rezultatele la europarlamentare s-au plasat sub așteptări, ce a făcut liderul PNL?

A anunțat public faptul că își asumă întreaga răspundere și, în consecință, a demisionat din calitatea de președinte PNL și a abandonat, mai mult sau mai puțin explicit, orice veleitate de natură prezidențială. Mai mult chiar, printr-un gest politic superb, pe care nu au puterea să-l facă, din nefericire, prea mulți oameni, Crin Antonescu a renunțat și la conducerea Senatului. Ce a făcut în acest timp fostul său partener din USL? Victor Ponta, care a rămas în partea din stânga a căruței care s-a rupt în două, a continuat să numere greșit, atât roțile, cât și caii, și s-a precipitat într-un război pe care l-a și pierdut, într-o manieră rușinoasă, în față lui Klaus Iohannis. Și nu numai că nu și-a asumat consecința, dar a perseverat în eroare.

Pierzând alegerile prezidențiale, în maniera în care a pierdut, Victor Ponta, nu numai că nu a avut demnitatea pe care trebuie să o aibă un conducător în asemenea situații, cea de a face pasul înapoi, dar a și încercat să-și umfle mușchii politici. În mod, pe cât de artificial, pe atât de nesănătos. El a anunțat, pur și simplu, că în campania prezidențială a fost înfrânt în calitatea sa de candidat la Cotroceni, dar că această înfrângere nu are, nici în clin, nici în mânecă, cu încrederea pe care cetățenii României o au pentru PSD.

Și, ca atare, el va continua să conducă atât partidul, cât și Guvernul României, din postura acelui învingător care a fost cândva copreşedintele USL. S-a făcut că nu observă faptul că masivul vot popular al alegerilor din 2012 a fost dat pentru USL și nu pentru fiecare partid în parte. Iar masivul vot popular acordat lui Iohannis la prezidențiale a însemnat, totodată, și un refuz, cât se poate de explicit, al modului în care Victor Ponta a înțeles să facă politică.

Era momentul cel mai potrivit și, totodată, ultimul moment pentru ca PSD să intre în revizie generală, fără a înregistra prea mari pierderi. Ce s-ar fi întâmplat dacă Victor Ponta ar fi demisionat, fie și în al doisprezecelea ceas, imediat după pierderea alegerilor prezidențiale? PSD și-ar fi ales un nou președinte, un nou staff de conducere și ar fi optat pentru o orientare politică mai bine acordată la interesul public.

Probabil că, în acele condiții, imediat după prezidențiale, PSD ar fi avut resursele să-și mențină majoritatea parlamentară și să-și adjudece, astfel, un al doilea mandat la Palatul Victoria. Iar în caz contrar, ar fi intrat, pur și simplu, în opoziție, cedând insistențelor unui Mare Partid Național Liberal, în care apele încă nu se așezaseră, de a prelua puterea executivă. Apoi ar fi atacat cu înţelepciune, de câte ori era necesar, din băncile opoziției, binomul Iohannis - PNL. Și, probabil, ar fi avut succes.

Cel mai sigur este însă că, procedând astfel, Ponta ar fi scos partidul dintr-o situație critică, iar partidul ar fi reușit să-și mențină guvernarea, devenind mai credibil printr-o altă conducere și un alt prim-ministru. Ponta însuși, după ce-și va fi consumat această amară experiență, dar și cu câștigurile date de scurta glorie a perioadei USL, ar fi putut reveni, reinventându-se, în câțiva ani în politica de vârf.

Cramponându-se de scaune, de scaunul de la Palatul Victoria, precum şi de scaunul de la conducerea partidului, după ce a zgâriat, fără succes, scaunul de la Cotroceni, Victor Ponta a fost silit, de o echipă din ce în ce mai mică de colaboratori rămăși fideli, să deschidă un nou front. În interiorul propriului partid. Și să lupte împotriva tuturor celor care, în mod rațional, doreau să inițieze o schimbare. În felul acesta, Ponta a slăbit, extrem de mult, partidul din interior.
Astăzi și în zilele următoare și în viitorul apropiat, PSD va plăti crunt oalele sparte de Victor Ponta și, în special, reducerea alarmantă a numărului de conducători reali pe care îi are. Prin transformarea unor activiști de vârf, dizidenți, prin eliminarea lor și prin reducerea altora la tăcere.

Supapa care ar fi trebuit să fie demisia, instrument utilizat în mod constant în toate democrațiile și în toate partidele serioase din Europa, nu a mai putut funcționa. Așa că, astăzi, imaginea PSD este cea a unui partid cu frământări interne atât de grave, încât riscă o disoluție.

Sper, pentru echilibrul politic al democrației din România, atâta democrație cât a mai rămas, ca PSD să nu se rupă. Ca PSD să-i recupereze pe cei ostracizați politic de Victor Ponta și să-și aleagă, în mod liber, și nu dirijat de către acesta, și în mod cât se poate de democratic, o nouă conducere. Să nu uite cei din PSD că în spatele lor există, totuși, chiar și în aceste condiții, un uriaș bazin electoral, alcătuit din circa 30% din cetățenii cu drept de vot al României. Iar partidul să nu-i dezamăgească. Chiar dacă pentru asta cangrena trebuie tăiată.

Comenteaza