Mai suntem atenţi la semnele vieţii noastre?

“Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând”. Aşa spune Eminescu. Am descoperit fraza aparent din întâmplare: o frază, apărută sub ochii mei fără nici un “sens”.

Ca şi cum asta n-ar fi avut, sau nu avea, cel puţin la prima vedere, legătură cu nimic. Dar cum toate lucrurile care "ni se întâmplă", credem noi, au, totuşi, un sens, şi această frază avea să se aşeze în conexiune cu gândurile mele mai vechi sau mai noi. Uneori nu vedem. Nu vedem o frază, nu vedem o întâmplare sau alta pe lângă care trecem impasibili. Nici măcar nu le contabilizăm, ca mai târziu să verificăm dacă acea întâmplare, acel film văzut, acea melodie care răsuna din spatele perdelei unui geam deschis, o frază, o fotografie care ne cade "întâmplător" sub ochi nu sunt, de fapt, nişte adevărate răspunsuri la probleme la care avem nevoie de rezolvări, care să vină dintr-o anume parte a creierului şi sufletelor noastre. "Micile întâmplări" pe lângă care trecem şi nu le luăm în seamă, cred cu tărie asta, sunt semne care ne sunt date şi care ne atrag atenţia spre un anume sens al propriei noastre problematici existenţiale. Numai că grăbiţi şi atoateştiutori, suficienţi şi în sfârşit plini de noi, refuzăm să interpretăm, aşa cum cred că să cuvine, aceste semne. Nu înţelegem semnele, fiindcă avem certitudini. Am pierdut bunul obicei de a ne îndoi. L-am uitat, în Lumea aceasta în care apeşi un buton şi ştii ce anume o să se întâmple pe ecranul computerului, pe însuşi Descartes, cu "dubito ergo..." al lui.

Pentru noi, totul e lumină. Drumurile sunt clare. Ştim cu precizie ce avem de făcut. Care ne sunt drumurile cele mai bune, alegerile şi viitorul. Nici un dubiu. Şi atunci, nu ne rămâne decât să ştim şi la fel de bine ce nu trebuie să facem. Nu mai avem nevoie de "semne", trecem cu uşurinţă peste ele şi peste gândurile pe care aceste semne venite din neant anume pentru noi ni le iscă în spatele ochilor. Vom fi, deci, soriţi să ni le amintim, cândva, cu siguranţă. De obicei, doar atunci când acele semne nu mai pot fi decât amintiri... N-o să vă spun la ce m-am gândit eu, personal, şi ce parte anume din istoria nerezolvată a propriei mele existenţe, a rezonat, e drept, cu ceva întârziere, la citirea frazei pomenite în deschiderea textului pe care Dumneavoastră aţi avut amabilitatea să-l citiţi. Mă voi rezuma doar, fără a avea pretenţia să cred că (vă) dau sfaturi, să (vă) propun (o propunere se poate refuza fără probleme!) să aruncaţi o privire în jurul Dumneavoastră. Cu siguranţă că viaţa a făcut în aşa fel, încât în diversele perioade ale existenţei noastre să fim înconjuraţi de un set de oameni. Ştiu că nu sună bine "un set" de oameni, însă majoritatea acestora nu sunt decât treceri fulgurante în excursul nostru uman, într-o lume de singurătăţi, care se cer, cumva, populate, "reparate", chiar dacă asta se petrece doar pe o unitate, mai lungă sau mai scurtă, de timp... Avem nevoie de oameni în jurul nostru, cât mai mulţi şi cât mai veseli, ca să putem evada din "seria",- cum se numeşte această stare în muzică. Îmi place să constat că şi în muzică, în componistica simfonică a marilor maeştri, "seria" este acel "centru" care nu trebuieşte şi nu a fost vreodată eludat.

Încercaţi să scotociţi înlăuntrul Dumneavoastră, atunci, în cele zece-cincisprezece minute de dinainte de a adormi, după "urmele" acestor oameni cu care, mai mult sau mai puţin, vă petreceţi, poate, cei mai frumoşi ani. Încercaţi un răspuns, propriul răspuns sincer la întrebarea: oare ce o să rămână din tot acest timp petrecut cu aceşti oameni? Cu unii vorbim, întâmpător, la o cafea, cu alţii ne întâlnim des, la muncă, la şcoală, cu alţii ieşim şi ne distrăm, etc., cu unii împărţim un apartament, pe alţii ni-i apropiem mult mai mult decât am fi crezut şi decât ar fi meritat; câţi dintre aceştia s-au ridicat la nivelul acestei comuniuni? Câţi au ştiut ce anume oferi tu acestor apropieri, omului din spatele ei? Au meritat ei această sensibilă împărţire în aşchii,- mai mici sau mai mari-, a propriului nostru suflet? Am fost noi mai fericiţi împărţindu-ne cu ei sufletul? Vor trece anii, poate cei mai frumoşi ani, şi "restul" care va rămâne, scrumul ca al unei ţigări consumate pe marginea scrumierei, va trebui, cumva, să fie povestit, chiar în acele zece minute dinaintea somnului, către singurul ascultător, care aşteaptă această mărturisire: propriului suflet. Va trebui să poţi să-ţi "povesteşti" fără a te menaja, despre toate aceste secunde ale vieţii tale, ca şi când asta ar fi (şi chiar, în unele cazuri a fost!) chiar adevărata ta viaţă.

Or, asta depinde de calitatea celor pe care i-ai luat atâta timp, în cei mai frumoşi ani, în tine, cu tine, ziua sau noaptea, în parc, la cafea, la chefuri unde cu toţii râdeau, ca şi când şi ar fi trăit ultima zi pe pământ, în patul tău, în viaţa ta. Orice din ceea ce face un om se poate plăti. Dar Eminescu spune că doar cultura şi caracterul unui om sunt excluse de la plată. Aşa e. Dar există, totuşi, o plată: plata norocului de a avea lângă noi astfel de oameni e, cred, chiar măsura în care noi înşine (ne) putem dărui. E singurul "preţ" pe care fiinţa umană îl poate plăti, pentru a putea trăi - exista în acea unică "linişte" care aruncă lumină asupra sufletelor, şi aşa chinuite. Însă o plată, cu care nu ne vom împăca, dar pe care întotdeauna o achităm, dând, poate, şi ceva peste, ca un bacşiş amar, e, mai ales, aceea prin care am constatat că am pierdut prezenţa unor oameni de acest fel.

PS
Abia acum mi-am amintit de nuvela "Cititor în pietre", a lui Mircea Eliade, în care vorbea chiar despre acele "semne", care ne sunt date tocmai ca să ne ajute să ne alegem bine direcţia. O recomand tuturor, cu precizarea că Mirce Eliade însuşi credea în "puterea" acestor "semne". Şi încă ceva: înainte cu câteva zile ca moartea lui să se producă, din motive care nu se cunosc, biblioteca din biroul său de la Universitatea din Chicago a fost cuprinsă de flăcări.