Ele devin tot mai depărtate, tot mai vagi şi tot mai imposibil de atins; sunt, parcă, tot mai asemănătoare cu -vă amintiţi, nu-i aşa? - "minciunelele" pe care ni le serveau părinţii în legătură cu dorinţele pe care le aveam. Pe cât de îndrăzneţe, pe atât de imposibil de realizat. Şi asta, nu datorită faptului că noi nu am fi în stare să ne urmăm şi să ne îndeplinim visele, ci datorită faptului că scopurile care par a fi din ce în ce mai nesigure ajung să fie aşa fiindcă, dacă suntem sinceri până la capăt, cu cât ne apropiem de ele, cu atât mai mult ne dăm seama că ori nu le vom stăpâni în forma în care le-am visat, ori acestea nu mai sunt la înălţimea prestigiului la care le vedeam şi le doream noi. Nu vreau să folosesc exemplele altora, deşi aş avea destule. Şi nu orice exemple, ci ale unor mari cărturari. Voi folosi exemplul unui om de rând. Îl ştiu încă din copilărie şi adolescenţă, în care avea visul, minunat, ce-i drept, ca la un moment dat al vieţii lui să aibă o bibliotecă cu cărţile pe care le-a iubit, întotdeauna, mai mult decât orice, şi un birou, la care să scrie şi să citească. Îşi mai dorea să poată să aibă, să conducă o echipă de oameni inteligenţi, cu care să-şi poată pune în practică ideile.
Astăzi, după treizeci de ani de atunci, omul nostru are în subordine o echipă excelentă, are o bibliotecă de excepţie şi un birou frumos, un "Biedermeier" şi un scaun comod. În continuare nu e fericit, deşi se poate spune că are o viaţă frumoasă; la birou nu stă niciodată, iar biblioteca şi-a aranjat-o în living. Citeşte şi scrie pe o canapea comodă. Exact ca şi acum treizeci de ani. Cu alte cuvinte, dorinţa lui de viaţă, scopul a fost mai ales "drumul" decât punctul unde a ajuns. Un drum care a însemnat mai mult construcţia intelectuală a unui anume fel al lui, extrem de personal, de a fi fericit în nefericirea sa, de a fi liber în robia sa, gânditor în negândirea sa, dinamic în aşteptarea sa. Îmi este teamă de imensa dezamăgire pe care o vor încerca toţi aceia care au, la un moment dat al vieţii lor, un scop, care li se pare clar şi precis. Mi-e teamă pentru cei care nu ştiu să se oprească pentru o clipă din drum şi să privească atent: s-ar putea ca în drumul acesta al lor, ceva, în profunzimea sufletelor lor, să se fi schimbat.
E posibil să se fi schimbat chiar ei înşişi, cu totul, chiar din cauza sau mulţumită drumului. Mi-e teamă pentru dezamăgirea celor care nu privesc decât înainte, când cea mai bună scrutare se face de jur împrejur. Scriam azi, undeva, despre un fel aparte de regizor, care nu vede personajele principale, despre regizorul care se încăpăţânează să îndrepte privirea actorului spre propriul rol, când acesta se încăpăţânează să creadă că decorurile şi scenariul sunt mai importante. Este similar cu faptul de a nu realiza că, de fapt, în viaţa noastră, atât, vai, atât de mică, a ridica fruntea şi a evalua drumul din toate punctele de vedere ale tale - şi subliniez-, ALE TALE!, este similar cu a reevalua din timp în timp valabilitatea a ceea ce vom construi în propria noastră fiinţă, după ce am trecut prin momentele cruciale ale vieţii. Câte astfel de momente "de cotitură" ne poate rezerva viaţa noastră scurtă? Unul, maximum două. Firescul acestei analize "în timpul drumului" este sinonim cu afirmarea propriei evoluţii. Fiindcă în drumul tău nu poţi să-ţi mişti doar membrele inferioare. Fiecare experienţă pe care o treci ar trebui să te îmbogăţească şi să te schimbe. Să te facă mai atent la tine însuţi.
Şi atunci, cum să priveşti, oare, spre exact acelaşi scop? Popoarele au, şi ele, o astfel de "dinamică". La fiecare tragere de linie, după un număr de ani, România îşi dă seama, in corpore, că nu a atins nici măcar unul dintre scopurile înălţătoare pe care fiecare guvern şi le-a propus. Niciodată nu vorbim despre unde anume voiam să ajungem, ci, mai degrabă, despre drumul presărat cu greşelile pe care le-am comis în tot acest timp. Cine doreşte să afle mai mult despre această confuzie între scop şi mijloc, adică înţelegerea faptului că scopul este, de fapt, acela de a ne găsi pe noi în "drumul" nostru; suma mijloacelor pe care le folosim, ca să ştim cât de valabile mai sunt acele locuri/situaţii/stări pe care greşit le numim "scopuri", ar putea citi excepţionala carte a lui Aldous Huxley, "Ends and Means". Lectura ei nu-i va opri din drum, dar cu siguranţă că le va putea corecta unghiul privirii.
Sigur, acest raţionament e valabil pentru aceia dintre noi care ştiu şi iau act de unicitatea trecerii oamenilor pe pământ. Vom fi mai siguri şi mai conştienţi de faptul că sunt "intersecţii" în viaţa noastră pe care dacă le depăşim, atunci, iremediabil le-am pierdut. E valabil, de asemenea, pentru aceia dintre noi care mai ţin cont că suntem trecători şi că fiecare oprire în drumul nostru spre înainte înseamnă nu o odihnă binemeritată, ci chiar locul de unde ne putem pune mâna streaşină la ochi, ca să vedem mai bine. În toate părţile... Aşadar, am putea spune că scopul, în sine, nu mai poate fi sigur. Ar fi trist dacă ar fi aşa, atât de previzibil. E minunat că poate fi chiar drumul...
