Oameni simpli, case comune, fără personalitate; cu alte cuvinte, atmosfera de fiecare zi din toate comunităţile româneşti rurale sau semi-rurale. Am mers mai departe, am străbătut cunoscutele, altădată, staţiuni de odihnă şi tratament cu mare popularitate Căciulata şi Călimăneşti, toropite de căldură, înlemnite parcă în istorie. Întotdeauna m-au impresionat locurile, toate locurile din România. Fiecare are "ceva"-ul său, oriunde poţi decoperi, în natura de lângă drum sau pe uliţele desfundate şi pline de praf, ceva nou,
spre deosebire de farmecul rectiliniu al peisajelor din alte ţări cu pretenţii în turism şi nu numai. Îmi place România tocmai pentru că poţi opri maşina oriunde şi te poţi afunda într-o pădure sau poţi să fumezi nestingherit pe malul unei ape de munte.
Sigur, cineva mi-ar putea aminti despre civilitate, despre ceea ce ai voie să faci şi ce nu, despre reguli şi, cu siguranţă, pentru noi, clujenii, termenul de comparaţie ar fi, desigur, Austria. De acord, dar eu am aici o problemă. Îmi place Austria, cu frumuseţile ei decupate parcă dintr-un tablou de sufragerie, cu interdicţiile şi regulile ei, împământenite în subconştientul oamenilor de sute de ani, dar iubesc, iată, România cu imperfecţiunile ei. Îmi plac mai ales oamenii simpli, care tot timpul cară după ei un cărucior sau împing o roabă pe şoseaua naţională, îmi plac oamenii în haine ponosite care aşteaptă seara în poartă vacile să se întoarcă de la ciurdă, cele care provoacă ambuteiaje, îmi plac tinerii, copiii care se plimbă de colo-colo, de la magazin pe banca din faţa porţii. Îi iubesc pe cei care se plimbă anapoda, pe biciclete "reciclate", îi iubesc pe cei mai vârstnici, pe care îi văd pe câmpuri, la coasă sau la sapă, trudind ca acum o sută de ani, în arşiţa soarelui.
Le stă, într-un fel, bine acolo unde sunt, coborâţi parcă dintr-un tablou al unui Bruegel local, îi admir aşa cum sunt, deşi întotdeauna poate fi loc de mai bine. Ghinionul lor şi al nostru, ca popor, a fost acela de a fi fost conduşi, mai întotdeauna, de cei mai slab pregătiţi dintre reprezentanţii noştri. Cu alte cuvinte, s-a dorit tacit, pentru românii simpli, de la ţară, acest status quo. Dar şi aşa, istoria merge înainte şi nu poate fi, din fericire, oprită. Casele nou construite încep să fie mai frumoase şi chiar ei, oamenii, sunt sau par mai frumoşi. Cel puţin, aşa văd eu. Cu siguranţă că, vorbind aşa, pot fi cu uşurinţă considerat, de către unii, nebun, chiar dacă nu sunt pătruns de "rrrrromânismul şi patriotismul tradiţional-folcloric", gen faţă de care am avut întotdeauna o oarecare greaţă. Dar îmi plac străzile prăfoase, căruţele trase de cai, folosite pentru agricultură, dar şi cele cu coviltir, ale ţiganilor, cu puradei şi câini alergând în jurul lor şi cu haine colorate agăţate la uscat, între loitre, cele care încurcă, de obicei, circulaţia. Îmi plac smerenia şi simplitatea celor care nu ştiu cum ar putea face să le fie mai bine. Mă gândesc că în curând o să ne dăm seama cât de importanţi sunt, între noi, acei "oameni care schimbă oameni".
Cred cu tărie că de asta e nevoie acum, nu de bani europeni, nici de parteneriate stategice. Sper că va veni până la urmă o guvernare care să mizeze pe astfel de oameni, de "sus" şi până "jos", la nivelul celor mulţi. Dacă România modernă a fost construită de oameni care au adus învăţătura Europei la noi, atunci asta trebuie să fie şi acum soluţia. Medicina, arta, sociologia, învăţământul s-au construit după modelele Europei de atunci, după modernitatea ei de atunci. Doctoratele la Berlin, Leipzig sau München au "născut" instituţii într-un stat considerat înapoiat, rural şi decerebrat. Şi lucrurile au mers bine. De ce n-am face la fel şi acum? De ce n-am încuraja acea categorie de oamenii care pot schimba, prin exemplul lor, alţi oameni?
Excursia mea pe şosea de la Bucureşti la Cluj mi-a reconfirmat că suntem într-un punct extrem de important ca ţară, ca popor. Nu suntem departe de "mai binele" pe care ni-l dorim. Dimpotrivă. Suntem la un pas. Un pas pe care oamenii îl aşteaptă. În vieţile lor "mici", de care nimeni nu pare interesat, s-a instalat o "aşteptare care aşteaptă". Aşteaptă, ca şi altădată, un Iorga, un Maiorescu, un Argetoianu, un Brătianu, şi exemplele ar putea continua cu Hasdeu, Minovici, Racoviţă, Vuia şi atâţia alţii care au dat direcţii în politică, ştiinţă, artă, medicină, etc. Dragostea lor către acest popor nu a fost altceva decât înţelegerea nevoii de a forma cât mai mulţi "oameni care pot schimba oamenii". Dragostea lor s-a îndreptat, de fapt, către cei mulţi, din jurul lor, din comunităţile în care trăiesc, cei pe care nu-i iubesc, dintotdeauna, guvernele...
Închei spunând că m-am bucurat, mai ales că am văzut pe Facebook cum mulţi din cei care citeau şi priveau fotografiile cu România mea, cea din sufletul meu, au fost entuziasmaţi; simţeau, deci, aşa cum simţeam şi eu, această Românie pe care mulţi o părăsesc şi pe care mulţi o înjură. M-am bucurat că mai există oameni, şi majoritatea tineri, care păstrează în inima lor dragostea faţă de această Românie care nu ne mai place multora dintre noi. Mă bucur că există astfel de oameni. Că ei sunt aceia care în grupurile lor, în comunităţile lor îi vor schimba pe ceilalţi. Sau măcar vor încerca. Fără steaguri strânse la piept, fără dorinţa de a li se recunoaşte acest fapt. Prin însăşi viaţa lor, a familiilor lor. Or, asta înseamnă că mai putem spera!
