Poate că nu mai avem nici o urmă de suflet, poate că nu mai contează Sărbătorile religioase, aşa cum nu mai contează decât imaginea existenţei noastre, "fotografia" aşa cum ne-o imaginăm că trebuie să arate, ca să părem oameni "împliniţi" şi fericiţi. Ne construim destinele după cum ni se arată împrejur că ar fi bine să arate destinul nostru. Ne construim imaginea acestui destin, aşa cum un regizor din generaţia tânără de regizori români construieşte un film. Comparaţia aceasta mă bântuie de câtva timp şi vreau acum, când mai sunt câteva zile până la Crăciun, s-o aşez pe această foaie de hârtie imaginară, în semn de omagiu adus Sărbătorilor adevărate, Vieţii adevărate şi Destinului celui adevărat; acum pot vedea mai clar şi pot vorbi mai adevărat (în nume propriu, desigur!), cu gândul la toate sărbătorile false pe care le "petrec" atâţia şi atâţia români, la destinele lor falsificate cu bună ştiinţă, ori din prea multă vanitate şi orgoliu. La viaţa lor care este şi cea care mai în toate cazurile ar fi putut să fie altfel, dacă în ecuaţia vieţii fiecăruia, ei, doar ei ar avut curajul de a lua anume hotărâri, în locul altora.
Şi n-a fost să fie... Din motive care la tragerea liniei sub socoteală, nici nu mai contează. La Sărbătorile care ar fi arătat poate altfel, dar care pot fi adesea mascate de râsete şi bucurii false; sărbători care nu mai au sensul acelei bucurii profunde. Sunt doar aceleaşi, binecunoscute sărbători fără Profunzime şi fără Lumină. Pentru că vanitatea, în primul rând, ne face imuni la emoţie, pentru că viaţa noastră e clădită, în ultimii zece ani, doar pe simulacre. Generaţii întregi au ajuns să încropească proprii construcţii din pură ambiţie, şubrede şi palide, care nu rezistă în faţa propriei noastre sincerităţi, dar merg cu ochii închişi înainte. Ne anihilăm cele mai frumoase părţi ale fiinţei noastre ca să nu-i şocăm sau să nu cumva să-i dezamăgim pe ceilalţi. Pe alţii, în speţă. Ne pare bine că oamenii, alţii, ne dau dreptate, că ne văd mai mari, mai buni şi mai frumoşi decât suntem. Ce-i drept, nouă, în forul nostru interior nu ne trebuie imaginea asta, dar aşa "se poartă", aşa e bine, aşa ne putem "face loc", în chiar locul acela care, de fapt, nu e al nostru, care nu ne aşteaptă, care nu e în visele noastre, dar pentru care suntem dispuşi să ne mutilăm, să ne sacrificăm sufletele.
Apoi râdem, dar râsul nostru nu mai contează, nici măcar pentru auzul propriilor noastre urechi. Nu-l mai aude nimeni şi nici nu mai interesează pe nimeni dacă am râs, dacă râdem sau dacă ne aude cineva. E o tăcere care se instalează amarnic peste vanitatea noastră mică, ce se crede, în visele ei, elefant. An de an, ne pierdem câte puţin din suflet, şi odată cu el, din sfinţenia puţină şi transparentă care ne-a mai rămas, când am fost izgoniţi din Rai, din tată în copil. Acea Sfinţenie, cea cu care am fi putut să fim "noi" înşine şi din Lumina cu care am fi putut sărbători Naşterea Domnului. Unii din noi l-au pierdut, amarnic, chiar pe Dumnezeu, semn că vanitatea e cea care i-a pierdut, pe ei, definitiv.
E, aşa cum spuneam, ca şi cum ar exista milioane de tineri regizori care îşi fac, fiecare, propriul lor film de succes.
La fel cum câţiva tineri regizori români iau prin străinătate, regulat, premii peste premii. Ei construiesc mai ales filme despre comunism, o zonă de timp despre care nu ştiu absolut nimic din propria experienţă. Se apucă, totuşi, de construit acest gen de film, pentru că ştiu că în Occident asta trebuie, asta este apreciat, asta şochează. Ei fac aceste filme nu pentru sau din emoţia lor; vieţile lor, ca şi filmele lor par a fi o ciornă mâzgălită, închipuită din ceea ce au citit în cărţile altora, despre o realitate cunoscută doar la a treia, a patra mână... Aşa cum în acelaşi Occident se învaţă după cărţi scrise din alte cărţi, scrise după alte cărţi, fabricate după alte cărţi. Norocul Europei, în acest secol teribil (secolul XX, după Malraux ar fi trbuit să fie religios sau deloc!), care, într-adevăr, pare că nu mai există, este că Europa nu poate fi decât a diversităţii. Şi poate că din această diversitate respectată şi nu trădată, mai poate re-naşte omul; acel tip de om care nu mai aleargă doar după propria-i imagine, după măreţia de carton a propriei lui puteri intrinsece, uitându-şi menirea lui cea adevărată, cea care devine dintr-un lăuntru sensibil şi primordial. Fac regizorii noştri tineri filme doar fiindcă ştiu ce se cere la un festival internaţional.
Ştiu că nu e ceea ce ar face ei, că nu e emoţia lor, că nu "povestesc" faptele inimii lor. Fac filme pentru festivaluri, şi nu pentru arta şi sufletele lor. Aşa se şi trăieşte, aşa se şi câştigă faima, aşa se şi ajunge sus: printr-un fals consimţit, călcând apăsat pe adevărurile fundamentale ale unor existenţe, talente, emoţii, care se pierd, toate, într-o mare de destine fără adâncime şi fără viaţă. Aşa e şi cu sărbătorile: ne strângem în jurul bradului, fără emoţie, fără trăirea Marii Sărbători. Ca şi cum am fi regizori şi am face un film reuşit şi nesincer despre Crăciun. Ne zâmbim unii altora, ne revedem, ne îmbrăţişăm, schimbăm cadouri. Trec minute, trec ore, noi suntem în altă viaţă, trăim ce am ales, de cele mai multe ori fără să ţinem seama de propria noastră fiinţă. Dar spunem că aşa trebuie. Că aşa am câştigat luptele, că "suntem în cărţi", că aşa suntem fericiţi. Că e Crăciunul. Că e Sărbătoare. Însă în sărbătorile noastre e atât de puţină Lumină...
