N-am văzut nici statuia care îl străjuieşte, a pictorului Goya, cel care a supravegheat lucrările măreţei construcţii. Nu m-am dus mai ales pentru că nu doream să-mi resuscitez în memorie blestemul pe care ultimii douăzeci de ani de arhitectură bişniţărească l-au aruncat asupra oraşului de pe Someş. L-am "ratat" astfel pe Velasquez, deşi era/este unul dintre visele tinereţii mele să văd celebra "Las Meninas" şi extraordinarul joc al perspectivelor inventat de geniul picturii spaniole...
Ani de zile am visat tabloul acesta care are în centru pe Infanta Margarita, înconjurată de domnişoarele de onoare şi de doi pitici. În planul îndepărtat, la dreapta, un bărbat înlătură o draperie prin care luminii i se dă voie să intre în cameră. Pe peretele din spate o oglindă îi reflectă pe Filip al IV- lea şi pe regină, făcându-ne să credem că privesc din afara tabloului la cei din prim-plan oarecum din aceeaşi poziţie cu cea a unui spectator invizibil. Pictorul se uită în direcţia lor şi, probabil, pânza de pe şevalet, căreia i se zăreşte doar spatele, înfăţişează suveranii spre care sunt aţintiţi ochii Infantei. Privitorul este, astfel, martor a două acţiuni simultane; privim două picturi... E, cumva, o altă alegorie a propriei noastre vieţi, împărţită (poate prea mult!) în planuri. Şi asta poate să ne ducă acolo, în centrul Madridului, cu gândul la faptul că oraşul acesta poate fi privit mai ales ca acel loc în care planurile vieţii se pot suprapune, ca într-o minune, cu planul sufletului. Madridul e, fără îndoială, un oraş al întâlnirii. Al tuturor întâlnirilor acelora care nasc drumuri...
Şi, dacă odată "scăpat" de Prado ai impresia că ai "scapat" de arhitecturi frumoase, e doar un vis. Te apropii pas cu pas pe Gran Via, trecând pe lângă hotelul Ada Palace (o bijuterie a Art Deco-ului, construit în 1915, exact vizavi de incredibila clădire şi cupolă Metropolis, "perla" Madridului habsburgic), de umbra lui Cervantes, inevitabilă şi uriaşă. E, într-adevăr, fascinant Centrul Cultural Cervantes... Şi când te gândeşti că la Cluj nişte arhitecţi miopi, fără talent şi exerciţiul privirii desenează centre culturale "moarte" sufocate de propria hidoşenie, trasând viitorul oraşului ca după mâzgălelile unor copii idiotizaţi, lipsiţi de talent şi imaginaţie... Ai sentimentul, deodată, că oriunde ai merge în Europa, eşti condamnat să te întorci acasă, într-un oraş care a ajuns bătaia de joc a unei confrerii blestemate, încropită "româneşte", din bişniţari avizi de bani instalaţi ca arhitecţi decerebraţi în faţa unor planşete mult prea îngăduitoare, ca şi mai-marii urbei...
Acesta e Madridul meu personal: orasul în care chiar dacă plouă şi-ţi fereşti umbrela de a altora, îţi pare că vezi pe alocuri dacă nu o Dulcinee fascinantă ţinând de mână, fericită, un Don Quijote, atunci măcar o "prinţesă" a zilelor noastre, o Isabela de Castilia coborâtă din istorie în zilele noastre, privind în ochi un alt şi totuşi acelaşi Ferdinand de Aragon... Chiar dacă ea poate arăta modern, în stilul nonconformist, comod, de studentă de peste Ocean îmbrăcată cu o haină tricotată, pălărie lejeră şi jeanşi Jimmy Choo... Dar asta nu o face mai puţin romantică şi sensibilă la "atingerea" Madridului, a locului acestuia în care se poate simţi la fel ca în paradisul pe care numai gândul cuiva îl poate construi pentru ea, acolo, în mijlocul Puertei del Sol - al Porţii Soarelui. Pare că sunt veniţi de peste mări şi ţări, amândoi, în căutarea unui absolut pe care numai Madridul, cu farmecul său rece, îl poate oferi. Madridul este, mai mult decât oricare alt oraş de sub soare, un loc al întâlnirii mai mult decât al locuirii definitive.
Este ca un loc al "clarificării", al revelaţiei şi înţelegerii propriilor sentimente. Al înţelegerii gândului. Ca şi cum ai avea un glob pământesc pe care îl opreşti din rotaţie, cu degetul, iar ochii îţi cad pe Madrid. Nu pe Roma, nu pe Punta Cana, nu pe Antalya, Viena, Kitzbühel ori Salzburg, ci chiar pe Madrid. Pare o întâmplare, dar este ceva întâmplător în lumea asta care îşi pierde în fiecare zi, puţin câte puţin, sufletul? Cu siguranţă că Madridul este un oraş al romantismului pierdut şi regăsit. Îl observi urmărind îndrăgostiţii. E cel mai uşor fel de a cunoaşte zonele de linişte în care poate trăi sufletul. Te poţi duce în Plaza Mayor, construită acum patru sute de ani după planurile arhitectului Juan Gomez de Mora, la comanda regelui provenit din neamul Habsburgilor, Filip al III-lea, care, aşa cum se vede şi azi, a ţinut să dea Madridului ceva din strălucirea Vienei.
O deschidere maiestuoasă, deşi extrem de sobră, închipuită de un careu perfect al clădirilor, te face să-ţi imaginezi multiplele ei întrebuinţări, de-a lungul timpului: arenă pentru celebrele coride, loc de expunere a curiozităţilor aduse din Lumea Nouă, loc de execuţii publice, scenă de teatru etc. Un loc aproape burlesc asemeni tuturor străzilor centrului. Locuri vii, cu înghesuială, grabă sau plimbare alene, chioşcuri de ziare, tabaccheria, buticuri multicolore, o visare întreruptă doar de artezienele care purifică aerul. Nu sunt cele ale lui Bernini, dar se bucură de un respect al întregii Europe. E frumoasă apa din fântânile Madridului...
E asemeni zicerii lui Lope de Vega: "orice izvor tinde spre Madrid, unde ar vrea să adaste..." E frumoasă până şi apa ploii calde de primăvară, care se întrepătrunde cu luminile şi umbrele oraşului şi parcă nu degeaba madrilenii au "lăsat" toate apele în grija Imaculatei Fecioare. Nu neapărat bisericile închinate Sfintei Maria, cât mai ales un grup de instrumentişti adunaţi într-un quintet ad-hoc şi susţinând vocea de superalto a unei tinere care cântă cu graţie şi maiestuozitate Ave Maria, te pot face să te închini gândindu- te ca Ea să te ajute la împlinirea unui vis frumos... Toate acestea pe o "scenă" improvizată şi apărată de ploaie sub streaşina generoasă a unui magazin El Corte Ingles, la câţiva metri de Gran Via. Nu ştiu dacă v-am convins, dar încercaţi să mă credeţi pe cuvânt: acesta este Madridul meu. Chiar şi fără Prado.
